Pe tâmpla drumului, praful e mut...
Cu camionul acela mare, Bucegi,
tata mã lua prin pãduri,
acolo unde copacii cãdeau
ca nişte întrebãri grele.
Urcam cu el,
iar inima mea bãtea mai tare
decât motorul.
Copiii de pe drumul prãfuit
rãmâneau în urmã,
cu ochii ridicaţi spre mine.
Mã credeam deasupra tuturor.
Drumul se desfãcea în faţã
ca o promisiune
cu miros de rãşinã şi de pãmânt ud încã.
Pãdurea cânta sub roţile camionului.
Vocea joasã a tatei
se aşeza pe umãrul meu
ca o mânã caldã.
Pentru mine era drum, tatã,
era joacã,
bucurie,
pentru tine – muncã,
lemn peste lemn,
viaţã peste viaţã.
Era şi mierea
mâncatã în pãdure,
lipitã de degete,
lipitã de timp -
cred cã atunci
mi s-a îndulcit şi sufletul.
Nici nu ştiu, tatã,
când drumul tãu s-a vãrsat în cer
ca un râu nevãzut,
când ai lãsat în ţãrânã doar o scânteie
ce-aprinde sinapsa dintre mine şi stele.
Acum, eu am rãmas cu lutul pe tãlpi,
încã aici,
tu – pe verticala tãcerii absolute.
Merg singurã,
cu mierea lipitã de suflet,
iar pe tâmpla drumului praful e mut..
