Cândva, lucrurile erau doar contururi goale
Prin care mã strecuram uşor.
Nu aveam aripi, dar urmãream pãsãrile
Şi alergam sã le prind din urmã zborul.
Acum, oraşul s-a cristalizat,
Lumea şi-a umplut contururile,
Iar deplasarea e din ce în ce mai grea.
Mã lovesc de ziduri
Şi mã julesc adesea de unghiurile de beton zdrenţuit.
Umbra mea —
o dârã de ulei pe asfaltul ud,
o patã care refuzã sã se usuce.
Lumina se descompune în gurile de canal,
ronţãitã de viruşi cu reflexii de neon.
Nu mai fug.
Mã smulg din adezivul trotuarelor
care-mi ţin gleznele captive.
Un scrâşnet de frâne spintecã aerul,
metal pe metal,
ca un urlet de fiarã obligatã sã se opreascã.
Pãsãrile au aripi murdare de bitum
şi totuşi spintecã ceaţa
cu o precizie chirurgicalã.
Privesc în sus
pânã când vertebrele îmi crapã
sub greutatea oraşului,
şi din carnea ruptã,
printre schije de sticlã şi ruginã,
îmi creşte,
ca o malformaţie glorioasã,
prima aripã de sânge.
