Tiparele constrâng.
Nimeni nu mai vrea sã fie acelaşi,
nimeni nu mai suportã sã se loveascã de aceleaşi ţãrmuri.
Oare cum poate suporta marea sã se zbatã la nesfârşit în acelaşi tipare?
Din senin vezi
feţe altoite cu membrane inutile.
Inimi mobile de şarpe zac aruncate pretutindeni.
Oamenii îşi înlocuiesc cu ele vechile inimi,
plictisite sã batã în aceleaşi piepturi.
Inimile de şarpe migreazã în tot corpul.
Ce bine!
E dincolo de tipare!
La unii inima bate în cap,
în stomac,
în mâini.
În fiecare zi,
în alt loc.
Niciodatã în picioare.
Tind picioarele sã se atrofieze?
Mai vezi,
ce-i drept, rarisim,
câte o umbrã palidã ce trece pe furiş
cu câte-o aripã ascunsã pe sub hainã.
Umbrelor, pãşiţi atent!
E singurul impediment în calea progresului,
e singurul atavism ce poate fi sancţionat!
