Cred cã e timpul sã învãţ sã-mi acordez vioara liniştii
aruncatã în întunericul fiinţei mele.
Obsesia aceasta se rostogoleşte în sângele meu la nesfârşit.
Am fost prea mult timp o imensã ranã
care a atras gândurile ubicue ale lumii
ca pe nişte muşte verzi,
zbârnâitoare.
Noroc cu lunile pline
care mai îmblânzesc roiurile de gânduri...
Pe tâmpla liniştii
acum
alunecã mâna tandrã a lunii,
iar eu mã înalţ pe deasupra copacilor,
subţire,
ca o aripã,
ca o vioarã cu toate corzile întinse spre cer,
în aşteptarea primãverii
care va veni sã cânte
arpegii cu parfum de flori de cais...
