Mi-e teamã sã privesc înainte.
Merg, şchiopãtând, cu ochii închişi,
cãci mã ameţeşte prãpastia pe care o laşi
în urma ta
şi care se lãrgeşte
cu fiecare pas al tãu.
Noroc cu vântul!
Milos cum e,
mã ia pe umeri
şi mã poartã deasupra hãului carnasier
cãscat sub paşii mei
ca o imensã gurã ştirbã.
Mi-e teamã
şi mã rog sã nu-nceteze nicicând
furtuna din viaţa mea,
cãci un moment de acalmie
mã va arunca în hãul de-ntuneric nesfârşit.
Sã fie deci furtunã!
Şi munţii sã se clatine
şi cerul!
Nu-mi pasã dacã trupul meu
rãmâne o ranã sfârtecatã de timp.
Sã fie uragan,
nu-mi pasã,
pânã ce voi ajunge la tine,
la Mãnãstirea Albã de Tãmâie,
iar sufletu meu hoinar
va prinde rãdãcini
pe stânci,
alãturi de tine!
Ne vom apropia în sfârşit
ca ramurile unor copaci
cuibãriţi
în braţele
aceluiaşi cer,
aceluiaşi vârtej de luminã...
