Ce pace
se revarsã-n mine,
cu miriade de mirãri
roind în jurul razelor de miere!
Toate ale mele au tãcut,
cãci loc nu e decât
de inima pe care
dimineaţa
mi-a pus-o în palmã.
Ca pe o scoicã o duc la ureche
şi-aud cum împreunã palpitã
clopotniţa bisericii
şi mierla care murmurã în plop
lumina care aureşte, pieziş,
o jumãtate din faţa lumii...
O, dimineaţã de februarie,
cum ai prefãcut veninul timpului
într-o dulceaţã de nespus!
Dacã-nchid ochii,
aud cum îmi curgi prin artere şi prin capilare,
cum te prelingi pânã în tãlpi,
aşa încât nu mai pãşesc,
ci doar plutesc
pe marea albastrã a dimineţii.
