Pânã mai ieri,
în fiecare dimineaţã,
mirãrile, în stoluri,
mã aşteaptau în pragul uşii.
De multe ori,
nici nu era nevoie
sã ies afarã:
îmi decupasem pe inimã
o fereastrã
şi direct prin ea
mã-ntâlnean cu mirãrile mele,
care mã învãţaserã
sã capãt orice formã:
ba de floare, ba de nor,
ba de cântec, ba de zbor…
Dar, de azi-noapte,
(nici eu nu ştiu cine
şi nici de unde),
a aruncat un oarecine
o-ntrebare grea
pânã-n strãfundul sufletului meu.
E dimineaţã şi nimeni nu mai fâlfâie
în jurul meu,
nicio mirare nu mai e.
Am rãmas doar cu întrebarea,
pe care nici n-o ştiu,
ci doar o simt cum sufletu-mi apasã.
