Dorul meu se dizolvã
în cerneala privirii tale.
Nici nu bãnuieşti
cã în vene
nu mai e sângele tãu,
ci eu cu dorul meu,
inepuizabilul meu dor!
Şi,
oricât mã topesc,
rãmâne mereu,
din aripile mele,
o panã ce
închipuie un poem
pe care nu reuşesc sã-l termin nicicând…
Tu nu mai eşti tu,
eşti poemul meu
pe care-l strângi
inconştient
între pleoape!
