De ce ţi-e teamã sã priveşti
secunda care eşti
şi rãtãceşti în timpuri abisale, iluzorii, ameţitoare?
Încapsulat, te mişti într-un cocon strãin,
cu aripi care nu-ţi vor creşte niciodatã.
Mirarea plânge singurã în urma ta.
Nici lacrimile nu-ţi mai aparţin!
De ce ţi-e teamã
sã arunci în spate
minutele strãine
de veşnicia ta?
Te strigã lumina sângerândã,
care-ntr-o zi te va chema la judecatã:
â€Sã redevii ce-ai fost:
Copilul cãţãrat pe orbita mirãrii,
Fãrã teama de a te prãbuşi în sus,
Fãrã teama de a zbura de-a-ndãrãtelea,
Fãrã teama de a înota în marea de-ntrebãri.
De ce te temi de viaţa care se tânguie-n pustie?
Ieşi din cocon şi ia-ţi aripile înapoi!â€
