Deseori îmi puneam sufletul la înaintare.
Îl puneam sã pãşeasã desculţ
printre voi,
cu un cântec pe buze,
proaspãt ca briza dimineţii,
în timp ce eu,
cochilie goalã,
rãmâneam în urmã
strigând:
â€Aveţi grijã!
E atât de fragil!
Adunaţi cioburile, spinii!
Mãturaţi cãrãrile!â€
Şi sufletu-mi pãşea fãrã de grijã,
graţios ca o balerinã,
împãrţind la fiecare
bezele şi cântece.
Îl mai scãpam adesea prin visele voastre
şi vedea începutul lumii
din atâtea perspective,
încât exclama, de fiecare datã
când se-ntoarcea
Istovit la mine:
â€O, câte vise, atâtea lumi!
Câte inimi, atâtea iubiri!â€
Dar vai, ce s-a-ntâmplat cu el?
Cum mi-a venit acum acasã?
..............................................
Fiind prea încredinţat de curãţia lumii,
ba alergând cu ochii dupã stele,
ba scotocind prin câte-un vis de-al vostru,
s-a-mpiedicat şi a cãzut
în troaca unui porc
bãlos,
flãmând de suflete strãine...
Nici nu-te-ntreb, o suflete al meu
ce ai fãcut
de ai scãpat nevãtãmat!
Un lucru este sigur:
în lumea cu porci flãmânzi
nu te mai las!
