â€- În spaţiul din privirea mea,
eşti tu.
Mã-ntreb mereu:
ce faci atunci când genele-mi ridic
sau le cobor
şi, mai ales,
ce faci când plâng?
Cobori cu lacrima
şi-apoi revii?
Cãci niciodatã nu ai fost absentã
din ochii mei...
Sau poate eşti izvorul lacrimilor mele?
- Aşa mã întrebam şi eu.
Tot sufletul tãu
e între inspiraţia şi expiraţia mea.
Ce faci atunci când cânt?
Te risipeşti cu notele?
Sau cu cuvintele?
Cãci niciodatã n-am putut
sã cânt
sau sã respir fãrã de tine.
Sau poate eşti izvorul cântecului meu?â€
Şi-n timp ce se priveau miraţi,
el cu o lacrimã-ntre gene,
ea cu un tremurat de cântec în glas,
nici n-au bãgat de seamã
cum
afarã din Grãdina primordialã
fãcut-au primul pas...
