Strãluminatã de ochii tãi,
îngerul meu,
minunea mea,
nu mã mai tem!
Nu mã mai tem de haitele de câini ai lumii
care vâneazã cãprioarele,
care vâneazã copii ce fac castele de nisip!
Nu mã mai tem de falsele mistere
ce sparg cerul în mii de aştri,
numiţi şi numãraţi,
înregistraţi în groase catastife!
Nu mai locuiesc în zodia himerei
şi nu mã mai înghite angoasa în fiecare dimineaţã,
asemenea lui Iona înghiţit de o balenã!
Strãluminat de ochii tãi,
nevinovatã pasãre albastrã,
cuvintele-mi devin translucide,
încât pot vedea prin ele adevãrata Cale Lactee,
dincolo de falsele stele,
dincolo de mãştile însingurãrii!
Primãvara din ochii tãi
şi unicornul tãu albastru
îmi zboarã aripa
translucidelor,
cuvintelor,
în ritmul unei eonice chemãri,
spre altceva, altundeva,
sus, sus, sus!
