Sufletul meu
creat a fost dintru cele mai de început vremuri
pentru dorul mare de luminã.
Corn al abundenţei
mi-a fost toatã fiinţa,
al abundenţei nesfârşite a dorului de luminã.
Am împãrţit din el oriunde şi oricând.
Secat a fost de multe ori,
de multe ori,
dar apele vii dintru început
umplutu-l-au din nou,
din nou,
din nou...
Acoperit de straturi groase de mâzgã şi cenuşã
s-a nevoit ca sã rãzbatã
asemeni florii de lotus.
Am şi gravat cu el
pe unde am trecut:
în vechile hieroglife egiptene
în toate scrierile vechi
şi noi,
în peşteri,
pe cursul apelor,
pe scoarţa copacilor,
în inimi plânse
sau de gheaţã,
în orice clipã a vieţii
sau a morţii.
Am scris în cartea vieţii cu dorul meu imens de luminã,
l-am prefãcut în pasãre,
în floare,
în fluturi
şi-n gângurit de prunci.
L-am aruncat spre stele
şi în hãurile nefiinţei.
Am fost cu el în toate momentele istorei:
în toate clipele de bucurie,
de glorie,
de pace,
dar şi în clipele de întuneric,
de trãdare,
de durere
şi de moarte.
L-am strecurat în crucile cãrate pe Golgota,
În traistele robilor şi asupriţilor.
Am fost la Hiroshima
şi-am plâns în corul copiilor ucişi,
am fost în gherle şi în jilave...
Şi sunt şi-acum
când Terra suspinã
cu lacrimi înãbuşite.
Sunt şi voi fi mereu,
eu,
dorul imens de luminã
care-a trãit
şi încã trãieşte
în nesfârşite şiruri de suflete!
Sã nu ne laşi, luminã,
sã umpli veşnic cornul abundenţei,
cã altceva nu vrem,
nimic nu ne-ostoieşte foamea şi setea şi durerea...
