Un pescãruş argintiu
bate neîncetat cu aripile
la uşa valurilor înspumate.
Marea rãmâne ferecatã.
Se va deschide ea vreodatã?
Nu ştiu,
dar el continuã sã batã,
pânã ce vârfurile aripilor
vor cãpãta
conturul unor chei…
Asemeni pescãruşului argintiu
şi eu plutesc deasupra mãrii învolburate
a sufletului tãu.
Îţi bat neîncetat la geam…
Nici nu mai ştiu din care anotimp,
din care dimineaţã cu ferestre-nchise…
Din inima mea rãsunã
ţipãtul sfâşietor al pescãruşului
lovit de valurile reci:
â€Nici nu-ţi închipui tu ce stele au murit
fãrã ca ochii tãi sã le vadã!
Nici nu-ţi închipui tu câte apusuri
s-au perindat deasupra ta
şi câte rãsãrituri au topit
vise cu-aripi de cearã…
Deschide-ţi ferestrele,
cât zborul nu mi se destramã,
atins de spuma amarã a valurilor tale!
Deschide-ţi ferestrele
cât stelele mai sunt pe cer,
cât inima mea te mai cautã!â€
Îmi vei deschide vreodatã?