Amiazã de mai...
În iarbã,
cu ochii-ntredeschişi,
nu eu trãiesc în mine,
ci primãvara,
nesãţioasa,
mã trãieşte.
Nu-i mai ajunge spaţiul din afarã
şi-a dat asalt asupra întregii mele fiinţe.
O mierlã îşi acordeazã arcuşul
pe inima mea,
o alta îşi face fluiere din oasele mele,
iar fiecare deget al meu e o clapã de pian
pe care cântã un vânt subţire,
cu frac şi papion.
N-a mai rãmas nimic din mine al meu:
sunt toatã o orchestrã.
Mã scald hipnotizatã
în notele ce vin din altã lume,
din altã poveste,
din alt eu...
Şi, ca şi cum n-ar fi de-ajuns,
bujorii albi şi roz
desfac spre soare
boboci suavi
nu de pe propria tulpinã
ci doar din genele-mi tremurãtoare.
În acest timp sângele nu-mi curge în vene,
ci prin firave lujere de pãpãdii...
Dezlãnţuitã,
amãgitoare primãvarã,
prea repede te duci!
Mereu te-aştept
cu-atâta dor!
Mã nãpãdeşti o clipã
şi-ai plecat!
Îmi iei şi mierlele,
bujorii,
iasomia
şi fragedele pãpãdii!
Te duci
lãsându-mi doar o singurã poveste:
povestea mea....
