â€Sã nu vã mai miraţi cã
nu sunt cu picioarele pe pãmânt!
Nu vedeţi cum umbrele copacilor
schelãlãie legate cu lesã auritã de garduri?
Frunzele nu mai au unde sã-şi oglindeascã chipul
şi legãnarea pe ramuri.
Se oglindesc doar în biet sufletul meu
în care nici nu mai ştiu ce anotimp e
şi nu mai ştiu dacã e searã
sau
sunt doar umbre rãstignite,
pe-o cruce grea,
nedoborâtã de apriga şi nesfârşita legãnare.
Dezlegaţi umbrele copacilor!
Redaţi liniştea frunzelor!
Sã-şi regãseascã somnul de îngeri pe ramuri!
Dezlegaţi umbra copacilor, vã spun!
Nu simţiţi cã paşii voştri scrum se fac
prin nisipul încins?â€
Aşa striga Poetul,
în timp ce umbra lui prelungã
se plimba suspinând printre norii silvani,
trupul frângându-şi drept jertfã
pentru ploile însinguraţilor copaci.
