De neînţeles sunt mirungerile durerii
când clipele urlã sechestrate, neauzite.
Somnul inimilor naşte monştri de timp,
ciclopi imberbi,
nãtângi şi orbi,
ce macinã clepsidrele uriaşe atârnate de cer.
Se scurg secundele direct în nisipul fierbinte,
în timp ce eternitatea rãmâne defectivã de timp.
La drumul mare ies primãverile
şi verile,
şi toamnele
şi iernile,
strigând
cã drepturile le-au fost suspendate.
Dar nimeni nu le aude:
oamenii,
surâzãtori,
autosufucienţi,
se leagãnã, se lãfãie
în clone de timp cãlduţe
şi tac, şi tac,
nemailuând în seamã,
nemainţelegând
mirungerile durerii...
