Sub dalele de marmurã ale luminii nenãscute
tremurã un suflet în care latrã dureri
ce pãreau de mult uitate.
Nu la amãgitoarea lunã latrã,
ci la confraţii mult mai tineri
ce se înfruptã, cu gura plinã, din sângele meu.
Nici nu mai ştiu ce-i vechi şi ce e nou
în haita sãlbãticitã de dureri,
nu mai ştiu ce-i azi,
ce-i ieri,
ce-i nevinovãţie şi pãcat,
ce-i alb
şi ce-i negru.
Ştiu doar cã
resãlbãticirea dupã colapsul durerilor
mã va scutura
din scrumul incandescent,
teribil,
şi mã va legãna în palma primãverii
ce nu va mai pleca....
