Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi
pe care el nu le vede niciodatã.
Aglomeraţie, vacarm de sunete amestecate,
(viaţã, viaţã, viaţã!)
dar el nu întâmpinã probleme:
şi-a înzestrat urechile cu o pereche de cãşti
ce pare cã
au crescut din propriul trup.
Zi de zi, tramvaiul trece pe lângã aceeaşi florãrie,
mai e şi un parc din care rãsunã vocea unor copii:
â€Soarele! A ieşit soarele!â€.
La colţ aceleaşi tomberoane
se revarsã generos,
spre deliciul aceluiaşi câine vagabond şi al cerşetorului,
care împart frãţeşte prada.
Ce bine cã el nu aude, nu vede nimic!
Ochii lui sunt deschişi spre o altã lume,
preocupaţi intens sã updateze şi sã upgradeze
sistemele ce se învechesc,
somnul şi mersul,
Iubirea şi timpul.
Timpul lui a ajuns sã fie împãrţit în fiole identice,
mãsurate, cântãrite,
Clone de timp.
â€Progresãm, progresãm!â€,
sunt cuvintele care îi ordoneazã mişcãrile,
ca unui android perfect, uniform, rectiliniu.
Viaţa lui, updatatã, upgradatã,
este paralelã cu viaţa desuetã din jur,
ca şinele tramvaiului care se vor întâlni la infinit…
Tramvaiul îl poartã zi de zi
pe aceleaşi strãzi spre lumea lui holograficã,
în timp ce frunzele rãmân desuete,
cerul îmbãtrânit plânge cu aceleaşi lacrimi,
înmugureşte cu aceleaşi lumini,
tomberoanele se revarsã la fel de generos
la colţul strãzii,
iar lutul hulpav înghite la fel
tot ce-apucã, upgradat sau neupgradat…