Norii îşi târâie burţile pe
vârfurile înalte, ascuţite ale munţilor
şi toatã zarea dinspre apus se înroşeşte
de jertfa lor.
Cu fulgere nervoase aruncã norii pe pãmânt
şi nimeresc în morile de vânt.
Acestea aiureazã.
În delirul lor se-nvârt mai tare
crezând cã
vãd în nori cãlare
pe Don Quijote cu lancea îndreptatã înspre ele.
Atât de disperate se învârt,
cã vântul îşi prinde pletele în aripile lor.
Plânsul lor lugubru
sperie armatele de lilieci
ce zboarã bezmetici
lovindu-se
de clopotniţa bisericii pustii
Luptã, luptã morile
cu Don Quijote din norii-nsângeraţi
şi plâng, se vaietã fãrã-ncetare,
iar vaietele lor desfrunzesc norii.
Frunze de nori lichefiate cad din cer
iar Don Quijote dispare, se volatilizeazã.
Ce uşurate respirã morile
cã, în sfârşit,
au învins duşmanul plutitor
prin norii schimbãtori!
Sãrmanele nu ştiu cã scutierul credincios
al rãtãcitorului hidalgo,
Poetul,
a doua zi-l va reînvia,
odatã cu norii burtoşi, avizi,
ce macinã şi-nghit lumina…
Dar, pe moment , e bine.
Se înveleşte şi cerul şi pãmântul în liniştea umbroasã
a nopţii în care şi iluziile dorm…
