Mai lasã-mã sã zãbovesc
în gândurile ploii!
Nu mã rãpi acum
din timpul acesta
curbat domol, lichid,
pe inima mea!
În gândurile ploii
sunt ca în Ţara de Nicãieri:
copacii sunt albaştri,
iarba este albastrã
şi oamenii sunt albaştri.
Copacii rãstoarnã,
râzând,
ciuturi de cer
peste firele de iarbã
care se alintã
şi danseazã cu braţele desfãcute,
gata sã-şi ia zborul
spre gândul albastru
ce le-a nãscut.
Oamenii albaştri
sunt copiii ploii.
Bucuria de a-şi construi
bãrcuţe din inimile lor,
pe care şi le trimit unii altora
pe valurile firelor de iarbã,
e mai mare decât bucuria
de a înota în râuri de cuvinte.
Mai lasã-mã sã zãbovesc
în gândurile ploii,
în Ţara mea de Nicãieri!...
