Fata din soc,
micuţa şi sfioasa balerinã,
alunecã pe treptele fragile
ale amintirii.
Dansul ei înalţã aripi, pretutindeni aripi…
Dorul ei deşirã fire albastre de cer
care coboarã şi nãpãdesc pãmântul:
ai crede cã toate casele plutesc
pe o imensã mare-albastrã.
Visul micuţei balerine nu s-a rãcit.
Inima lui fierbinte
bate în mine,
vulturul cu ochii scrutãtori,
dar cu aripile rupte.
O vãd, de pe crepusculara mea stâncã,
o vãd cum danseazã fãrã încetare.
Ea mã viseazã
şi-ntinde înspre mine braţele-i subţiri
ca lujere de floare.
În gol întinde braţele…
Doar uguitul aceloraşi porumbei sãlbatici,
scãldaţi în lumina opalinã a verii,
ne leagã
şi ne leagãnã pe amândouã…
Visez
o peşterã albastrã ce ne absoarbe gândurile
în sens invers:
ale ei înspre viitor,
ale mele înspre trecut.
La mijlocul drumului ne întâlnim
ca douã feţe ale aceleiaşi monede,
ca gemenii Castor şi Polux,
îmbarcaţi pe luntrea de aur
a liniştii eterne,
departe de vuietul molcom al timpului…
