Odinioarã, copil fiind, luam ţãrânã
şi presãram pe rana sângerândã.
Boaghea de pãmânt umplea în mod miraculos
golurile pe care le lãsa suferinţa;
durerea se domolea, pielea se prindea
într-o subţire canava trandafirie,
ştergându-se şi ea,
pe neştiute.
Curând o altã zgârieturã îşi primea
taina împãrtãşaniei
şi tãmãduirei.
Nici o ranã din copilãrie
n-a lãsat semne pe trupul meu şi
nu existã o dovadã mai sigurã a nemuririi .
Dupã ea, dupã aceastã nemurire
tânjim mai mult, tot mai mult,
iar într-o zi
golul dintre noi şi lumina ei,
presãrat cu ţãrânã,
ne va întregi.
