Locuiesc într-o carte (mai precis într-un roman)... Aceastã carte a devenit, în timp, închisoarea mea... Paginile-ziduri de celulã sunt prea multe pentru a trece de ele... Fiindcã asta am început sã-mi doresc... Vreau sã evadez din cartea-închisoare într-o lume realã... Întâi a fost un capriciu, izvorât din plictiseala de a juca acelaşi rol în ochii cititorilor... Sã faci acelaşi lucru ani şi ani devine obositor. O, nu vã lãsaţi înşelaţi de aerul meu proaspãt de adolescentã visãtoare (fiindcã aşa a vrut acela care a scris cartea, al cãrui nume nu îl cunosc, nu am ajuns niciodatã la zidurile exterioare ale închisorii mele, coperţile, unde aflasem cã este el, demiurgul-autor), sunt mult mai bãtrânã decât voi... Apoi capriciul s-a transformat în dorinţa arzãtoare de a fi autenticã, palpabilã, de a percepe în mod real bucuria sau durerea, liniştea sau neliniştea, certitudinea sau incertitudinea, lumina şi întunericul...
Ce mã nemulţumea la condiţia mea? Probabil faptul cã, deşi eram un personaj dinamic, cu o anume evoluţie, rãmâneam prinsã într-un segment de timp, acela al cãrţii, diferit de timpul real... Eram captivã între nişte limite, parcurgeam în paginile cãrţii câţiva ani, nu existau cei trecuţi, doar se bãnuiau vag, nici cei viitori, pentru cã sfârşitul cam abrupt al romanului nu mã proiecta într-o devenire...
Şi toate acţiunile mele, toate gesturile mele erau nişte copii, spaţiul în care mã mişcam era o copie, pânã şi sentimentele mele erau nişte imitaţii ale unora reale; chiar dacã pãreau veridice (de unde şi succesul cãrţii), eu ştiam cã nu este aşa, cã toate acestea sunt cuvinte...
Nu eram singurul personaj al cãrţii care o percepea ca pe un spaţiu claustrant, deşi erau multe care nu doreau o evadare, erau mulţumite cu statutul lor, cu acest univers diegetic, poate se şi îndoiau cã o altã lume ar fi fost posibilã... Care era de fapt adevãrata lume? Cea în care existau sau cea de dincolo de pagini? Poate cã aceasta din urmã era cu adevãrat cartea, iar lumea în care trãiau ele era cea realã... Pentru cã erau prea multe semne de întrebare se mulţumeau cu lumea lor, atât de previzibilã în fond, se mişcau dupã nişte reguli stricte, impuse de autor, totul era de fiecare datã la fel. Nimic nu tulbura ritmul acelei repetabilitãţi a existenţei lor, determinatã de simpla deschidere a cãrţii de cãtre femeia cu pãrul încãrunţit şi ochelari stând pe un fotoliu, de pildã, sau de cãtre acea adolescentã cu tunsoare asimetricã şi cu un aer emo aflatã pe o bancã dintr-un parc desfrunzit, sau de acel bãrbat cu costum, cravatã şi diplomat dintr-un avion, sau de liceanul imberb din metrou la orele dimineţii... sau... sau...
(E ceva extraordinar în asta, personajele au acea capacitate a ubicuitãţii, pe care oamenii nu o posedã, pentru cã, deşi evolueazã în mereu acelaşi univers, când cititorii încep sã lectureze cartea, intrã în gândurile lor, uneori chiar îi pot influenţa; şi atunci ating cu degete invizibile barajul acela transparent care separã cele douã lumi... Oh, de câte ori nu am stat pe aceastã margine a lumii mele, strecuratã printre gândurile altora, ştiind cã pasul înainte nu era posibil şi privind fascinatã fantastica lume realã...)
Aceste idei le datoram într-o oarecare mãsurã şi acelui autor care fãcuse din mine un personaj cam incert: deşi nu ocupam o poziţie privilegiatã, rolul meu în evoluţia evenimentelor era uneori hotãrâtor; nu eram în întregime pozitivã, izbucneau câteodatã în comportamentul meu ironia, maliţiozitatea, curiozitatea neconstructivã... În general plãceam cititorilor, pentru cã, fiind â€ţnefinisatãâ€, fãrã trãsãturi prea clare, ei mã puteau vedea aşa cum îşi doreau...
Şi pentru cã erau pagini în care nu apãream deloc, în timp ce personajele celelalte erau ocupate sã-şi joace cât mai bine rolurile şi sã strãluceascã, eu aveam timp sã visez la cum ar fi în lumea realã şi la cum aş putea sã plec din lumea asta irealã, alcãtuitã doar din cuvinte... În aceste momente nu puteam sã umblu haihui pe celelalte pagini, aş fi stricat armonia cãrţii (imaginaţi-vã ce s-ar întâmpla dacã personajele ar începe sã facã ce vor ele, sã-şi bage nasul în treburi care nu le privesc, sã-şi dea cu pãrerea când nu e cazul...) Eram închisã în paginile acelea-ziduri atâta timp cât cartea era deschisã... Încercasem eu plec pe neobservate, sã mã strecor printre cuvinte şi detalii, tot pipãisem colţurile paginii, doar-doar aş fi gãsit o cale de ieşire, dar renunţasem cu timpul, pentru cã efortul meu era inutil...
Învãţasem sã aştept momentul când cartea se închidea, pentru cã doar atunci personajele erau libere sã facã ce îşi doresc, în universul lor, desigur... În ultimul timp şi asta devenise o problemã... La început, cartea a stat mai mult închisã, zãcând prin rafturi de biblioteci sau de librãrii. Apoi, oamenii au descoperit-o şi au început sã o citeascã şi sã o comenteze, la un moment dat m-am trezit într-o revistã, iar mai târziu într-un manual şcolar (mã întrebam speriatã ce caut în lumile acelea strãine, tot de cuvinte, desigur; cu timpul m-am obişnuit şi cu asta...) Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, au mai apãrut şi nesuferiţii de traducãtori.... Astfel, momentele în care cartea nu era cititã de nimeni au devenit din ce în ce mai rare.
Pentru mine aceste momente erau extrem de preţioase â€" doar atunci puteam sã întâlnesc un alt personaj cu care mã împrietenisem, dar cu care pe parcursu cãrţii interacţionam foarte rar. Speram sã aflu de la el marea tainã â€" cum sã acced în lumea realã, deşi îmi spunea tot timpul cã nu este o idee bunã şi cã nici nu sunt pregãtitã pentru asta... El fãcuse parte din lumea aceea, fusese prieten cu scriitorul (al cãrui nume nu voia sã mi-l spunã), iar acesta îl transformase din om în personaj. Ştia cãile de acces în lumea lor, fusese de atâtea ori acolo atunci când omul pe care îl reprezenta trãia... Acum nu mai voia sã meargã, lumea realã nu mai era cea pe care o cunoscuse el, se schimbase prea mult, nu o mai înţelegea şi ar fi fost periculoasã pentru un personaj necopt la minte ca mine... Era mult mai sigurã lumea noastrã, chiar dacã era doar o lume de cuvinte... Şi apoi, avuseserãm norocul sã locuim într-o carte frumoasã, pentru oameni era chiar o lume idealã...
Ascultam sfaturile acestui personaj atât de drag, dar ele nu îmi puteau stinge decât pentru un timp acel dor de ducã, acea dorinţã de explorare a spaţiului real, de materializare...
Eram cuvântul â€ţeu†care intra în relaţie cu alte cuvinte â€" verbe sau substantive â€" şi â€ţbeam o cafea†sau â€ţmã plimbam pe o plajãâ€, sau â€ţplângeamâ€... Eul din acest â€ţeu†chiar voia sã simtã gustul şi aroma acelei cafele, talpa acestui eu chiar voia sã simtã cãldura sau rãceala nisipului, obrazul â€" lacrima...
Acest lucru nu era posibil decât în lumea de dincolo de carte... Trebuia sã ajung cumva acolo, oricât de mult ar dura...
