Sunt atâtea nopţi în care mã înconjoarã umbre... Umbre ciudate, ale unui timp crezut mort, pe care noaptea îl rãscoleşte, ca vântul nisipul de pe plajã; şi înţeleg cã trecutul nu a murit niciodatã, a existat într-o stare latentã în mine.
În nopţile mele, trecutul devine prezent sau prezentul e deja trecut, uneori chiar viitorul se pierde într-un trecut ceţos, ca şi cum paşii mei de mâine s-ar întoarce pe urmele paşilor mei de ieri, într-o circularitate exasperantã.
Alteori, umbrele aparţin tuturor acestor timpuri, se învârt în jurul meu, danseazã nebune sau se târãsc, colcãie în jurul patului, se preling pe pereţi, unele îmi zâmbesc, altele mã rãnesc, într-un talmeş-balmeş de trecut, prezent, viitor, într-o simultaneitate la fel de exasperantã...
Umbre... atât de multe umbre... Umbre ale altora şi umbre ale mele...
Umbra unui bãtrân necunoscut care îmi dãruieşte un mãr galben, undeva pe un peron; umbra unei fetiţe cu ochi albaştri şi rochie roşie, care sare coarda; umbra unei femei tinere şi triste, cu o pãlãrie verde (element indispensabil al unor ţinute cam austere şi desuete), care seamnã izbitor cu o Mary Poppins de pe o copertã galbenã de carte, stând într-o piaţã pe o bancã, în timp ce oameni-umbre trec pe lângã ea fãrã sã o vadã; umbre ale unor bãrbaţi care îmi mângâie trupul gol cu priviri sau cu sãruturi înfiorate-înfometate sau doar obosite de dragoste, întrebãri, rutinã.
Unele umbre îmi sunt atât de familiare şi dragi... Umbra mamei din copilãria mea: o femeie cu ochi frumoşi şi pãr bogat, ondulat, în care se cuibãreau nopţile cu întunericul lor cald, înconjurându-mã cu zâmbete, mâini ocrotitoare şi poveşti, umbrã care uneori vine din viitor â€" cu pãrul alb, cu ochii a cãror limpezime pare estompatã, ţinând de mânã o fetiţã care seamãnã cu mine, dar care ştiu cã nu sunt eu...
Umbra tatãlui care fãcea umbre chinezeşti pe pereţi în nopţile lungi de iarnã în semiîntunericul camerei mele de copil, cu nişte mişcãri de fachir; umbrã care nu avea cum sã vinã dintr-un viitor cãruia nu-i mai aparţinea în prezentul nopţilor mele, pentru cã rãmãsese încremenitã ca o efigie pe o cruce dintr-un cimitir de ţarã... Dar ştiam cã o voi regãsi, cândva, în acel viitor întors în trecut...
Mã nelinişteau totdeauna umbrele acelor â€ţoameni-semne†(aşa îi botezasem, într-o dorinţã de a surprinde, de a fixa esenţa acestor fiinţe ambigue, incerte), care apãreau de nicãieri (poate din viitorul meu?), la un colţ de stradã, la o cotiturã de destin, pentru a rosti nişte cuvinte a cãror semnificaţie nu o înţelegeam pe moment, dar care mai târziu se dovedeau a fi profetice, ca şi cum ştiau mai bine decât mine ce avea sã urmeze şi locul meu în acel viitor. Învãţasem sã ţin seama de ei, se pare cã aveau întotdeauna dreptate, umbrele celor trecuţi şi prezenţi îmi erau deja cunoscute, mai tãifãsuiam uneori cu ele, încercând, discret, sã le aflu taina, darul-harul... Şi, în multele şi strãinele umbre ale viitorului încercam, cu înverşunare, sã descopãr acele umbre ale oamenilor-semne... Nu le gãseam, îmi dãdeam seama cine sunt când din umbre viitoare deveneau umbre trecute...
Dar cele mai incitante sau intrigante umbre erau ale mele... Nu umbra de acum un minut, nici cea de acum douã veri, nici de acum 30 de ani, nici cea de mâine, deşi, toate suprapuse, mã construiau pe mine, cea din acest prezent, viitor, trecut...
Nu aceste umbre mã atrãgeau, îmi erau prea cunoscute, ci celelalte, în care cu greu îmi dãdeam seama cã sunt eu, nãscute din dorinţe, aspiraţii, vise...
Eram o umbrã cu ochi albaştri, adânci, lichizi, neliniştitori, cu braţe-valuri şi cu unghii-scoici, pentru cã vrusesem sã fiu mare. Sau o umbrã cu pãr scorţos, verde, în care cântau pãsãri, cu trup alcãtuit din inele lemnoase, pentru cã vrusesem sã fiu pãdure... Sau o umbrã imponderabilã a unui zbor în care doar vântul şi lumina contau... Uneori - umbra unui nor întunecat acoperind un soare care nu mai era al meu. Deseori â€" umbra colţuroasã, durã, grea a unei pietre în care creşteau tãceri..., chiar dacã nu vrusesem niciodatã sã fiu piatrã... sau o umbrã şarpe, insinuantã, târându-mã tãcut şi ameninţãtor sau provocator prin gândurile altor umbre... Eram şi o umbrã-poveste în cuvintele altora, printre poveştile lor...
Dimineaţa toate umbrele mã pãrãseau, nu mã mai cutreierau, plecau în viitorul, prezentul, trecutul meu (sau al lor?); încercam sã mã limpezesc în lumina unei dimineţi (prezente?, trecute?, viitoare?), privindu-mi chipul într-o oglindã, atât de cunoscut sau atât de strãin, un eu sau un non-eu... Iar pe luciul argintiu al oglinzii, se desenau, fantasmagoric şi baroc, umbrele din vis... Îmi fardam discret obrazul de azi, dãdeam cu un ruj pe buza de ieri, albãstream pleoapa ochiului de mâine, adãugam un rid pe frunte şi un fir de pãr alb pe tâmpla dreaptã şi ieşeam pe uşã cu un zâmbet convenţional, îndreptându-mã spre ziua de acum, ştiind cã spre searã acest eu va fi deja o umbrã...
|
