Pe strada mea trec uneori doi cai albaştri...
Albaştri? Da, albaştri.
Cu coamele în vânt fluturând, cu copitele scãpãrãtoare, în soare, alteori şturlubalici, sãlbatici, lunatici, mirosind a ierburi, a seve, a vis...
(O, nu, cititorule, cel pentru care scriu, nu am luat-o razna... Caii mei sunt albaştri, chiar dacã tu nu poţi sã-i vezi, sau nu vrei... De ce nu ar fi caii albaştri, de vreme ce existã cai verzi pe pereţi? Nu te scandaliza, mai bine, uite, bea o cafea, hai pe balcon, dimineaţa e strãlucitoare, poate vor trece azi pe strada mea, deschide-ţi ochii şi sufletul şi îi vei vedea. Copilãreşte-te puţin, lasã deoparte pragmatismul, raţiunea... Nu ţi se pare cã am uitat sã visãm? Şi pânã la urmã eşti în proza mea, pe balconul meu; dacã ai ajuns pânã aici, ai putea sã faci un efort sã intri şi în mintea mea...)
Vin... E întâi o clipã de aşteptare, de mirare... Apoi zgomotul copitelor în galop, distinct, ritmat, printre claxoane, asfalt, tors de motoare, zebre, gaze de eşapament, semafoare, intersecţii, înjurãturi urbane... Şi apoi, nãvalã albastrã, nebunã, coame fluturânde încãrcate de rouã, luminã caldã despicatã în douã, nechezãri-chemãri...
(Nu-ţi fie teamã, nu se vor produce ambuteiaje, accidente, caii trec impasibili, intangibili, imperturbabili, impenetrabili, maiestuoşi, frumoşi pe asfaltul-câmpie aurie, stepã ierboasã, preerie prãfoasã...)
***
Cu timpul, tot mai mulţi au început sã vadã caii albaştri... Dupã ce s-au minunat, au visat, s-au obişnuit cu prezenţa lor pe strãzile oraşului, au ajuns sã se plictiseascã de ei, chiar sã cârteascã. Ce cãutau pe strãzile lor, printre maşinile lor, printre grijile lor mari şi mici caii ãştia albaştri? Şi, dacã veneau, de ce nu respectau regulile de circulaţie, de ce nu se opreau la semafor, de ce nechezeau sonor? Şi apoi veneau când aveau ei chef, nu era o orã anume, nãvãleau când voiau, tulburând clipele deja planificate, ordonate...Poate ar trebui înhãmaţi la o cãruţã, sã fie şi ei utili cumva, nu sa umble haihui prin oraşul lor aşezat... Poate ar trebui dresaţi, înşeuaţi, supuşi cu o cravaşã... Unii ar fi vrut sã-i cumpere, sã fie numai ai lor, aveau destui bani pentru asta; dar cine era proprietarul acestor cai albaştri, de unde veneau când veneau şi unde plecau când plecau?...
I-au prins într-o zi, dupã ce se pregãtiserã îndelung pentru asta (ce ciudat, parcã se lãsaserã prinşi!) şi i-au dus la hipodromul de la marginea oraşului... Au devenit o atracţie, toatã lumea ce îngrãmãdea sã îi vadã, sã îi fotografieze, sã îi atingã, adminstratorii îşi fãceau deja planuri, se puteau scoate bani din asta....
***
Aş putea sa închei aşa: caii albaştri au murit, dupã ce au strãlucit tot mai stins-albastru, tânjind dupã galopul lor nebun pe strãzile prea ordonate, curate sau prea aglomerate, îmbuibate de maşini, în care oamenii nu mai trebuiau, printre grijile lor, sã se gândeascã la ei...
Poate aşa: caii au fost dresaţi, au ajuns sã câştige tot felul de concursuri de hipism; doar noaptea, în boxele lor de lux, somnul lor de cai albaştri era tulburat de nişte vise în care ei galopau, prin oraşe, prin pãduri, prin ninsori, prin ierburi înalte, scuturându-şi coamele pline de picãturi de luminã albastrã...
Sau: caii au dispãrut pur şi simplu de la hipodrom şi s-au întors mai albaştri, mai nãvãlitori, mai strãlucitori în oraşul care uitase sã viseze, sã fie liber, sã-şi imagineze...
Sau...
Sau...
Acum chiar exagerez (trage-mã de mânecã, cititorule), nu-mi ajunge cã l-am copiat pe Fowles, cu finalurile sale alternative din â€ţIubita locotenentului francezâ€, vreau sã gãsesc mai mult de trei, asta e totuşi prea mult...
(Te las pe tine, cititorule, sã-l alegi pe cel care îţi place sau sã îţi imaginezi altul...
Asta, numai dacã ai vãzut, mãcar cu ochii minţii, caii albaştri care trec uneori pe strada mea...)
|
