Dormeai în ochiul meu verde, iar pleoapa mea obositã îţi proteja surâsul de noapte.
Îţi legãnam somnul, mângându-ţi visele cu elefanţi roz şi alungând, câteodatã, lupii iernatici care îţi vânau liniştile pe potecile şerpuitoare ca nişte semne de întrebare.
Uneori îmi visai poveştile, inventate anume pentru tine, poveşti cu fluturi vorbitori şi cu flori gânditoare, cu nori trandafirii ca nişte acadele, cu pietre de care nu te împiedicai, pe care te înãlţai, pentru a-ţi apropia departele, cu mãri, doar ale tale, pe ale cãror ţãrmuri nisipoase cãutai scoici mici şi transparente ca nişte unghii de copil sau cochilii goale care, puse la ureche, îţi şopteau cu glas de val tainele abisurilor albastre.
Pe acelaşi tãrâmuri onirice te întâlneai cu blânzii elfi luminoşi şi cu poneii înţelepţi şi sfãtoşi, cu gnomii care îţi dãruiau flori de stâncã, uneori cu un brotãcel amãrât cã îşi pierduse oac-ul atunci când aţipise printre nişte trestii argintii şi nu voia sã se întoarcã din nou la şcoalã ca sã-l înveţe; mai plouau alteori scurte şi repezi ploi de varã, ca nişte lacrimi albastre, care îţi spãlau şi îţi vindecau rana de pe genunchi, pe care ţi-o facuseşi sãrind coarda sau jucând şotron; dar, de obicei, soarele se învârtea dupã tine, fãcând sã se îngãlbeneascã de supãrare asprele flori care îi purtau numele. Şi deseori urcai pe scara curcubeului, întâi şapte trepte roşii, apoi şapte de culoarea portocalelor şi iar şapte galbene ca nişte lãmâi; fãceai un scurt popas înainte de a urca cele şapte trepte verzi, urmate de alte şapte albastre; pasul aluneca parcã pe umbroasele trepte indigo şi numãra ultime şapte trepte violet, atât de misterioase; odatã ajunsã sus, învãţai sã zbori cu cocorii, iar braţele tale-aripi se lãsau mângâiate de mişcãrile vântului.
Gândul meu te urma ca o umbrã, chiar şi în vis, veghea asupra gândurilor tale mici, le ajuta sã crescã, sã se limpezeascã, sã nascã altele la rândul lor. Te înfãşurai în gândul meu protector ca într-o mantie şi colindai fãrã griji prin poveştile lumii tale.
Dar, pe mãsurã ce timpul trecea, lumea ta devenea tot mai largã, mai necuprinsã, iar gândurile mele erau prea puţine pentru mulţii tãi paşi pe multele tale cãrãri şi erau prea sãrace sau doar strãine pentru acestã lume nouã, doar a ta. Ea se nãscuse din lumea mea, dar cãpãtase o altã formã, alte culori o fãceau sã strãluceascã sau sã se întunece, alte întrebãri şi alte nelinişti o cutreierau.
Ştiam cã sosise momentul, cã trebuia sã te las sã explorezi singurã noile poveşti, te pregãtisem pentru asta, îţi întãrisem aripile pentru acest zbor, numai al tãu.
Ochiul meu verde se întomna, pe când al tãu cãpãta prospeţimea strãlucitoare a primãverii care izbucnea în tine în fiecare clipã.
Putem aşterne pleoapa obositã peste ochiul ruginiu sã visez visele tale-visuri.
