Fusese în ea dintotdeauna, dar nu ştiuse. A fost nevoie de bunicul ei, care era pasionat de muzicã, pentru a deveni conştientã de aceastã prezenţã covârşitoare care exista în ea. Şi de orele, nesfârşitele ore, niciodatã destule, când, într-o stare aproape de transã asculta simfonii, bolerouri, sonate, valsuri care susurau sau ţâşneau de sub degetele parcã fermecate ale bunicului sau de pe suprafaţa neagrã şi netedã a unor discuri pe care acul pick-upului desena mereu cercuri concentrice.
Uneori chinuit, alteori ca într-o joacã, devenise o stãpânã a acestei lumi de note şi partituri, pentru cã ajunsese sã le cunoascã în intimitatea lor. Se împrietenise cu notele, le ştia forma, gustul, mirosul, locul lor pe portativul-suport, felul în care se combinau pentru a naşte acel ceva minunat, opera-lume.
Şi erau atâtea opere, deci tot atâtea lumi fantastice, în a cãror explorare se afunda cu încântare şi înfiorare, cãutând, cãutând, într-o permanentã foame de cunoaştere totalã şi definitivã a acelui spaţiu sonor, pânã când se prãbuşea istovitã, într-un colţ de sonatã sau simfonie. Era doar un moment de pauzã, pentru ca apoi sã-şi continue şi mai îndârjitã cãutarea, pânã când epuiza totul, îl încorpora în ea, devenind, în descoperirea finalã şi revelatorie, una cu ceea ce cãutase.
Trãia muzica, aşa cum respira, cu o intensitate din ce în ce mai puternicã, uneori periculoasã, pentru cã punea în umbrã toate celelalte trãiri. Bunicul nu mai putea de mult sã o ajute sã îşi hrãneascã aceastã dorinţã nesãţioasã pentru muzicã, şi nici pianul din salonaş, nici concertele la care mergea sau pe care le asculta nu mai erau de ajuns. Şi atunci a început sã observe cã de fapt nu avea nevoie de toate acestea pentru a-şi satisface nevoia de muzicã. Pentru cã muzica exista peste tot, dacã ştia sã asculte concentrat, pânã când şi celelalte simţuri deveneau auz. Descoperea atunci toate sunetele lumii, minunate, care alcãtuiau mişcãrile vântului, valurile mãrii, paşii pierduţi pe alei sau pe culoare, chiar muzicalitatea luminii, în infinite tonuri, sau a stelelor sau sferelor.. Casele erau muzicale, le simţea freamãtul anilor aşternuţi peste acoperişuri, scãri sau balcoane, chiar oameni aveau o vibraţie aparte, pentru cã sentimentele lor se manifestau în concentrãri de sunete care alcãtuiau solfegii sau arpegii neaşteptate.
Ajunsese sã o cunoascã atât de profund, în nesfârşitele ei nuanţe, încât devenise un fel de cutie de rezonanţã a acesteia, nu ea trãia muzica, ci muzica o trãia pe ea.
Într-o searã de primãvarã, cu miros de Vivaldi, urcase în pod în cãutarea sunetelor copilãriei, acele sunete fragile şi strãlucitoare, semãnând cu anotimpul care tocmai se nãştea. Uneori, scotocind prin foşnetul discret al paginilor albumelor de familie, prin scârţâitul obosit al unui balansoar hodorogit, prin fluturãrile graţioase ale panglicilor pãlãriilor bunicii ca nişte bãtãi aeriene de aripi de fluture sau printre sunetele mici şi uscate ale coroniţelor de premiantã întâi, reuşea sã gãseascã şi sã retrãiascã sonoritatea fantasticã a unui trecut mort şi luminos.
Acum însã atenţia i-a fost captatã, magnetic parcã, de o partiturã veche, aflatã pe un raft acoperit de pânze de pãianjen argintii şi uşor zumzãitoare. Pãrea cã aşteaptã acolo sã fie gãsitã (îi auzise freamãtul nerãbdãtor la apropierea ei) şi apoi cântatã.
S-a arunat în descoperirea ei ca într-o aventurã, ca vechii corãbieri în cãutarea lumilor noi.
Prima datã notele picurate de pian se prelingeau pe degetele ei, întrebãtoare, nedumerite, apoi curgeau în sufletul care încerca acceaşi mirare, pentru cã nu le recunoştea. Melodia abia se schiţa, necunoscutã şi nesigurã.
Dupã ce a început sã o cunoascã, a încercat sã o eticheteze, sã o aşeze într-o şcoalã sau curent muzical, sã o plaseze într-o epocã. Dar a înţeles cã muzica aceasta era proteicã, putând fi orice.
Sonoritatea clarã, rotundã, perfectã, oarecum rece a notelor ar fi încadrat-o într-un sobru clasicism, dacã tumultul, neliniştea, rãvãşirea care fremãtau în spatele acestei perfecţiuni nu ar fi prevestit rãzvrãtirea romanticã. Alteori, aceleaşi note înşirate pe aceeaşi îngãlbenitã partiturã pãreau luxuriante, baroce, având forma sonorã abracadabradantã a norilor.
La fiecare interpretare se descoperea altfel, se înfãţişa cu o altã vibraţie.
Îşi continua cãutarea, din ce în ce mai concentratã şi încrâncenatã, din dorinţa sau poate din disperarea de a-i gãsi sensul final.
Uneori, prin tumultul acesta sonor al aceloraşi şi aceloraşi note, se insinua iminent o întrebare.
Ce va urma dupã ce va rãsuna acel acord final, când totul va fi descoperit, asimilat, epuizat?
O linişte-nelinişte?
Sau poate, în sfârşit, dorinţa de a-şi crea şi de a-şi trãi propria simfonie?
