Apãrã-mã de mine, te rog!...â€
Ajunsese sã se teamã de ea. De acea ea care devenea ...
O speria acest nou eu, care întâi se insinuase în mintea ei, apoi începuse sã creascã, sã devinã din ce în ce mai evident, monstruos în vidul lui...
Fusese întâi o entitate larvarã, un fel de omidã, pe care o descoperise la un moment dat, atunci când se plimba printre frunzele-gânduri, atât de multele frunze-gânduri, unele viguroase, altele abia formate, de un verde crud şi delicat, unele obosite şi îngãlbenite, altele vesele, altele-culcuş pentru pãsãri şi zboruri, altele-frunze-vis, frunze-întrebãri, frunze-aşteptãri, frunze-nelinişti.
Se hrãnea cu frunzele ei...
Începe întâi cu marginile lor şi, uşor-uşor, acestea îşi pierdeau conturul, se tot transformau, cãpãtau forme ciudate, din ce în ce mai mici, pânã când rãmâneau doar nervurile, ca nişte schelete calcifiate, frunze-umbre, gânduri-umbre...
Lacomã, energofagã, îi distrugea resursele vitale, luminile care deveneau din ce în ce mai sãrace, bucuriile din ce în ce mai rare, speranţele din ce în ce mai firave...
Se închidea în ea, numãrundu-şi frunzele-gânduri care îi mai rãmãseserã, oblojindu-le pe cele deja atinse, încercând sã le creascã la loc, sã le dea forma de ea inventatã, nãştea altele, dar, din graba de a umple golul care se lãţea, acestea erau prea fragile şi uşor de devorat de acea omidã gri care se lãfãia din ce în ce mai evidentã printre atât de puţinele frunze care mai rãmãseserã...
La un moment dat încetase... Frunzele-gânduri se vindecau, începeau sã-i umple din nou crengile-suflet, o nouã primãvarã izbucnea în ea.
Unde era? Nu putea sã creadã cã dispãruse pur şi simplu. A descoperit-o într-un târziu într-un fel de scorburã ascunsã de nişte frunze â€"nelinişti într-un colţ de suflet. Ar fi trebuit sã-şi de seama cã se metamorfozase, trecuse într-un nou stadiu, chiar dacã inactiv, acela de pupã. Se înfiora privind-o, pentru cã ştia cã din coconul acela dur şi argintiu, metalic parcã, în care se înfãşurase, va izbucni fluturele gri, fluturele-vid care va zbura printre frunzele-gânduri, acum atât de multe, care va poposi pe crengile-suflet... Îi era teamã de acestã frumuseţe hidoasã care va naşte în ea golul... Mintea ei va deveni un fel de tabula rasa, dar nu aceea de care vorbeau empiriştii, aceea în aşteptarea experienţelor care sã o umple, sã o rotunjeascã, sã o facã sã dea pe dinafarã, sã se reverse, luxuriantã, acaparatoare, ci va fi o tabula rasa pur şi simplu, pe care nu se va aşterne nimic...
Ştia cã nu trebuie sã lase sã se întâmple asta...
Era o aşteptare...
Se transformase într-o aşteptare rãbdãtoare...
Îl aştepta pe fluturele gri...
Şi-l va ucide atunci când va izbucni din gogoaşa sa argintie, va înfige în el cuţite reci de gheaţã, zeci sute, mii...
Cãutase o soluţie...
Scormonise în ea, printre atâtea alteritãţi, succesive sau concomitente, avataruri care îi marcaserã devenirea, clipã de clipã... Le adunase pe toate, îi luase ceva timp, pentru cã erau atâtea. Euri vesele, triste, timide, echilibrate, euri-durere, euri-cântec, euri-speranţa, euri naive sau superficiale, euri intelectualizate sau sofisticate, euri-spaimã, construite mereu şi mereu în spaţii şi timpuri diferite..., euri pe care le urâse, le dispreţuise, euri pe care le iubise, le alintase, le mângâiase, le plânsese de milã, le uitase...
Totuşi, niciunul nu era destul de puternic pentru a ucide fluture gri. A construit atunci cu o voinţã de care nu se credea capabilã un nou eu. Un eu-iarnã, un eu-frig, un eu care îşi refuza primãverile, cãldura, bucuria... Un eu construit din mii de cuţite de gheaţã, care se vor înfige cu urã, cu sete, cu violenţã în fluturele gri...
Aştepta... Stãtea pe marginea scorburii în care omida devenise nimfã, stãtea pe marginea frunzelor-gânduri, stãtea pe marginea clipelor...
O aşteptare-ochi, o aşteptare-miros, o aşteptare-auz, o aşteptare-mânã, o aşteptare-frunzã, o aşteptare-piatrã, o aşteptare-pas, dar, mai ales, o aşteptare-cuţit...
|
