Sentimentul de disconfort pe care îl simţi când cineva îţi studiazã fiecare gest, fiecare expresie, fiecare privire...
Întorc uşor capul şi vãd o pisicã albastrã care mã priveşte cu nişte ochi excesiv de albaştri, reci şi sclipitori, parcã de porţelan...
Mi-a captat o clipã privirea şi, fluid, ochii ei devin ochii mei, iar eu vãd o încãpere în care totul a devenit albastru. De fapt, o multitudine de nuanţe de albastru. Transparenţa aerului e uşor albastrã, pe masã, într-o vazã albastru-indigo, crizantemele au devenit de mult albastre, chiar frunzele lor au o nuanţã viguroasã de albastru-cernealã...
Blândeţea şi luminozitatea matã, calmã şi caldã a lemnului au fost înlocuite cu un albastru metalic, intens, care se izbeşte de retinã, iar colţurile mobilierului par crispate, în aşteptare, gata sã înţepe, sã rãneascã...
Mã strãbate involuntar un fior, pentru cã în spaţiul acela inundat de un albastru rarefiat şi calm, oarecum solemn, obiectele prea albastre par agresive şi abstracte. Îmi izbesc simţurile, nu numai obiectele sunt albastre, în încãpere se strecoarã un vag miros de albastru, care, pe mãsurã ce inundã spaţiul, devine din ce în ce mai fragrant... Dacã aş închide ochii şi aş pipãi cu degetele paginile cãrţii de pe noptierã, fãrã îndoialã cã le-aş simţi albastre. Prin aerul acesta eteric, chiar pisica a început sã toarcã albastru - sunete mici, pure, cristaline, suspendate în clipe albastre...
Îmi caut un punct de reper în acest noian de albastru şi mã uimesc din nou ochii aceia inexpresivi de pisicã albastrã. Şi totuşi, în toatã înmãrmurirea aceea calmã, în spatele cãreia se ghiceşte o urmã de agresivitate, pare singurul element viu, mobil...
Îşi mişcã lent o lãbuţã, ca sã-şi spele o ureche, dar mişcarea aceasta intimã, care îmi e atât de familiarã de la atâtea alte pisici pe care le-am avut, nu are graţia caldã, fluiditatea aceea specificã felinelor. Mişcare pare fragmentatã în infinite mişcãri mici, care nu reuşesc sã-şi închege curgerea, sensul final.
Ce stranie ar fi o lume monocolorã...
Sã nu gãseşti cãldura galbenului, emoţia roşului violent, anonimatul şi gustul amar al griului, delicateţea rozului diafan ca o bãtaie de aripi de fluture sau vigoarea şi plenitudinea verdelui, ci doar acest albastru calm, rece, imaterial, prin care privirea pãtrunde cu uşurinţã, lovindu-se doar de colţurile prea ascuţite ale obiectelor...
Aş vrea sã am sufletul verde, sã încolţeascã în mine seminţe, sã înmugureascã în mine caişi, sã înfloresc alb-strãveziu în nopţi reci şi palide de primãvarã...
Dar sunt invadatã de senzaţii albastre, de sinestezii care mã copleşesc albastru, mã izoleazã şi mã obosesc, mã învãluie într-o înnãbuşitoare şi gravã melancolie... Cu paşi de pisicã albastrã, simt cum se apropie o depresie inevitabil albastrã...Contururile obiectelor se pierd, petalele crizantemelor care se ofileau albastru au dispãrut, fumul ţigãrii albastre din mâna mea neaşteptat de albastrã se estompeazã în aerul albastru. Încep sã mã confund cu acel albastru, mã descompun uşor-uşor.., devin celule albastre care se risipesc într-o orgie de albastru... A mai rãmas doar ochiul (al meu?, al pisicii?), pe care albastrul din ce în ce mai intens şi mai strãlucitor începe sã îl rãneascã....
Sunetul iritant şi insistent al ceasului pãtrunde totuşi prin valul acela de somn albastru... mã trezesc brusc, deschid ochii buimacã şi privesc cu suspiciune dormitorul... Nu, nu e nimic albastru, îmi mângãie privirea şi moliciunea aceea dinaintea momentului când eşti treaz de-a binelea culorile stinse ale mobilierului, dungile roşii şi maro, groase şi pãstoase ale covorului, galbenul obosit al toamnei din petalele crizantemelor care se ofilesc molcom pe mãsuţã... Îmi aprind o ţigãrã cu o mânã încã bronzatã de cãdurã prietenoasã a verii... Gesturile mãrunte şi mecanice ale fiecãrei dimineţi, care îţi stabilesc contactul cu realitatea...
Totuşi, evanescenţe obosite ale visului mã bântuie încã. Întorc brusc privirea, pentru cã simt o altã privire, insistentã şi albastrã, urmãrindu-mi mişcarile încã obosite de somn... De pe noptierã, îşi întoarce leneş şi vag aristocrat capul o pisicã albastrã, pictatã pe o canã uitatã acolo asearã. Privirea ei e îndreptatã acum spre interiorul gol al cãnii unde câteva urme de ceai negru pãteazã albul de porţelan...
â€ţCe aiurealã! Cum sã pictezi o pisicã albastrã, chiar dacã numai pe o canã?! Prostesc, ludic sau suprarealist...â€
Mã ridic brusc şi mã îndrept spre bucãtãrie. Am nevoie de o cafea...
