Motto: "Mais où sont les neiges d'antan?"
François Villon
Pentru a realiza un tablou de iarnã îmi trebuie nişte fulgi de zãpadã.... De fapt, o mulţime de fulgi care sã încropeascã troiene şi sã înzãpezeascã drumuri, sã acopere satul care, privit de pe mãgura cu derdeluşul care se opreşte aproape de baltã (nici mãcar nu e o baltã, ci un pârãu, dar oamenii obişnuiesc sã îl numeascã aşa), pare o ilustratã.
Şi îmi mai trebuie, de asemenea, nişte amintiri ale copilãriei, care, camuflate în noianul de zãpadã, sã recreeze atmosfera micului univers rural, pierdut în marea câmpie, în maniera aceea inconfundabilã a lui Pieter Bruegel cel Bãtrân.
Era seara de Ajun, iar satul era al nostru, al copiilor, mai mult ca niciodatã. În cete pestriţe şi vesele, stârnind câinii de prin curţi, împânzeam pânã şi cele mai îndepãrtate uliţe cu colindele noastre, pentru a cãpãta bolindeţi. Moş Crãciun nu va veni în noaptea urmãtoare, aproape toţi îl uitaserã, îl aşteptam pe Moş Gerilã, abia de Revelion, sãrac şi el în vremurile acelea sãrace.
Ne mulţumeam deci şi noi, copiii, cu nuci şi cu gutui, cu covrigii, cu biscuiţii şi cu napolitanele cumpãrate la kilogram de la magazinul din sat, cu merele mocanilor veniţi din zona de deal în cãruţele lor cu coviltir şi date sãtenilor, la schimb, pe porumb şi grâu, cu rarele bomboane în staniol cumpãrate de cei care lucrau la oraş.
Dar pentru cã, atunci, mai credeam în poveşti şi seara aceea era una a minunilor, o întâlneam chiar şi pe Sfânta Vineri - o bãtrânã care locuia în casa cu duzi de vizavi de primãrie. Sprijinitã într-un baston, cu şorţ înflorat şi cu broboadã pe cap, aceasta ne împãrţea bolindeţi, adevãraţii bolindeţi, nişte colaci mici, împletiţi, abia scoşi din ţest şi unşi cu miere.
Şi tot dintr-o lume magicã pãrea cã vine şi bãtrânul preot, a cãrui figurã luminoasã, cu barbã albã şi ochi blajini, semãna cu cea a sfinţilor pictaţi pe vechii pereţi ai bisericuţei sale. Se simţea împovãrat de ani şi inutil, ţinea o slujbã pentru câteva bãtrâne care, presimţind apropierea morţii, voiau sã se împace cu Dumnezeu, un Dumnezeu pe care preotul îl întreba, din ce în ce mai des, unde plecase din inimile oamenilor.
Iar cea mai puternicã amintire, cea mai caldã poate, e aceea a bunicii fãcând cozonaci. Deşi nu ştia sã scrie, punea totdeauna degetul în locul semnãturii atunci când poştaşul îi aducea pensia, aceasta ( hotãrâserãm eu şi sora mea, dupã îndelungi comparaţii şi degustãri) fãcea cei mai buni cozonaci din sat.
Frãmântatul aluatului într-o copaie nu prea mare, cumpãratã anume din bâlciul care se organiza toamna, de Sfântul Dumitru, avea ceva de ceremonial. În bucãtãrie nu se auzea decât trosnetul lemnelor în soba cu plitã, iar noi stãteam smerite pe nişte scaune scunde de lemn, cu trei picioare (promiseserãm cã vom fi cuminţi şi nu ne vom vântura pe uşi) şi asistam la ritual.
Urmãream fermecate amestecarea fãinii cernute de trei ori, a ouãlor, drojdiei, zahãrului, laptelui, cojii rase de lãmâie, a esenţelor puternice de rom sau de vanilie, cu mare grijã şi într-o ordine anume. Mâinile aspre, noduroase, bãtãtorite de muncã ale bunicii pãreau cã frãmântã nu doar coca, ci şi gândurile sale. Strânse în pumn, loveau aluatul cu o oarecare forţã şi efortul se oglindea în expresia concentratã a feţei sale ridate , iar gândurile îi rãtãceau, poate, la viaţa asprã pe care o dusese, cu rãzboiul din care bãrbatul i se întorsese rãnit, cu pierderea pamântului, nu foarte mult, pe care îl avuseserã, odatã cu colectivizarea, cu munca ei la CAP, cu ridicarea unei case trainice, din cãrãmidã, mai târziu, cu greutãţile zilnice, o viaţã ca o luptã, fãrã încetare, fãrã odihnã... La un moment dat degetele prindeau cu gingãşie marginile aluatului şi îl împingeau spre mijloc, parcã îl împãtureau, ca o mamã care îşi înfaşã copilul în scutec. Observam pe faţa bunicii un zâmbet discret şi ghiceam vorbe de alint, poate se gândea la copiii ei, o fatã şi un bãiat, care fãcuserã şcoli înalte, îşi întemeiaserã familii, deveniserã oameni respectaţi, cu care se mândrea.
Când aluatul se desprindea de pe mâini însemna cã este gata, iar bunica şoptea câteva cuvinte dintr-o rugãciune şi fãcea semnul crucii, acoperea copaia cu un ştergar alb, de in, şi o aşeza sus, pe sobã, la cãldurã. Din când în când verifica dacã s-a dospit, iar noi nu aveam voie sã ne minunãm, sã comentãm ceva, ca sã nu aruncãm asupra lui deochiul şi sã nu mai creascã.
Drept rãsplatã pentru cã fuseserãm cuminţi, cãpãtam, atunci când bunica aşeza în tãvile tapetate cu fãinã coca parfumatã şi umplutura de stafide, nuci sau cacao, câte o porţie din acestea, pentru a ne face propriii noştri cozonaci.
***
În fiecare an mã întorc acasã de Crãciun. Acoperit de zãpadã, privit de pe mãgura cu derdeluş, satul pare acelaşi. E o iluzie... Alte cete de copii cântã colinde, stârnind câinii de prin curţi, Moş Crãciun va veni sigur cu o mulţime de cadouri, copiii chiar îi trimiseserã scrisori (Moş Gerilã parcã nu existase niciodatã); în biserica renovatã o mulţime de oameni ascultã slujba rostitã de un preot tânar care, în câţiva ani, îşi ridicase o vilã şi îşi înşela nevasta cu câte o vãduvioarã din sat, la magazinul universal devenit cârciumã se ascultã manele. Sfânta Vineri a murit de mult, au rãmas doar duzii sã vegheze casa pustie de vizavi de primãrie, a murit şi bunica, iar bunicile de acum cumpãrã cozonaci.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
in cate suflete o mai fi ramas oare Dumnezeu adevarat imprastiind gust unic de amintiri?
Textul tau mi-a adus si lacrimi si zambet.
Nu vremurile erau idilice, oamenii erau.
ps. Am o bunica care inca face colaci si cozonaci si care ma face sa simt ca aerul, in preajma ei, e magic.
