Se întorcea acasã. â€ţAcasãâ€, acest â€ţacasã†de acum, era o locuinţã în stil colonial (moştenire de familie), într-un cartier liniştit al unui vechi oraş, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul â€ţavea rãbdare†cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta sã fie cuceritã de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar acestã cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capãt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simţise sau ştiuse cã trebuie sã se întoarcã.
Întoarcerea era poate şi o regãsire a unui eu de mult uitat şi alterat de circumstanţe spaţiale, temporale sau emoţionale.
Lucrurile îl aşteptau foarte bãtrâne, prãfuite şi tãcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încã în ele.
A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grãdinã, pietrele rotunjite şi roşii ale aleii, scândurile bãncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane şi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, sãruturi, lacrimi, pipa ciobitã a unui tatã autoritar, nişte vise cam incerte, lãtratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilãriei sale... adicã tot trecutul.
Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât aceastã absenţã îl durea: oceanul.
Asimilase acest element al unui spaţiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului sãu, era un fel de â€ţmereu-prezenţã†în eul sãu adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu albatroşi maiestuoşi, cu înşelãtoare şi ameţitoare cântece de sirenã...
Sperase cã, odatã întors, va suprapune cele douã imagini, cea a unui ocean real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va face sã se contopeascã şi va reuşi astfel, poate, sã ajungã la un fel de catharsis existenţial...
Însã nu mai vedea oceanul acolo unde îl lãsase, nici zilele prãbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd şi simţea mirosul sãrat al valurilor sau cel al algelor putrezite), fiindcã între el şi acesta se interpunea o clãdire, obturându-i câmpul vizual...
În timpul lung al absenţei sale, un bloc rece şi impersonal de beton şi oţel crescuse hidos şi acoperise orizontul.
Pãrea un un monstru cu sute de ochi de sticlã, care îi studia atent şi parcã agresiv fiecare mişcare, care îl urma pânã şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.
A încercat sã accepte noua realitate, a sperat cã oceanul din el e suficient, deşi ştia cã nu se va simţi niciodatã întreg, cã lumea lui va fi mai sãracã fãrã adevãratul ocean.
La un moment dat s-a îmbolnãvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea â€ţvalurile, vânturileâ€, peştii albaştri se decoloraserã, devenind transparenţi (nu mai erau decât nişte biete contururi de peşti), cântecele sirenelor se transformaserã în bocete, iar albatroşii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei...
Încercase sã se vindece, de fapt sã vindece peştii, valurile, albatroşii, scoicile, sirenele, briza... Dar cum sã vindeci un ocean?
În cele din urmã a înţeles cã nu putea fi vorba de o însãnãtoşire (miraculoasã!?), ci de o dispariţie. Clãdirea-zid, ucigãtoare de zãri, trebuia sã disparã.
Odatã conştientizat acest lucru, nimic nu a mai pãrut imposibil. Nici gãsirea proprietarilor, nici cumpãrarea construcţiei (dupã lungi discuţii, i-a convins în cele din urmã pe cei care o deţineau sã o vândã, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlatã a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bãtrân oştean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetãţii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce distrusese clãdirea care putea fi adãpost pentru mulţi alţii. Nu a mai pierdut timpul sã le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când vãzuse nãvãlind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plãtise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curãţat locul. Au fãcut-o cam superficial, pentru cã în urma lor a gãsit, zile la rând, fragmente de gheare şi vertebre de oţel şi nenumãraţi ochi sticloşi care clipeau încã în nisipul care începea sã cotropeascã totul. L-a periat rãbdãtor, aşa cum perii pãrul lung şi blond al unei femei, pânã a devenit mãtãsos şi strãlucitor, apoi l-a împodobit cu scoici şi alge.
Oceanul a revenit în el, nu prea mai fãcea diferenţa între cel exterior şi cel interior; a învãţat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum sã croşeteze dantele de spumã albã â€" un val pe faţã, unul pe dos, douã valuri pe faţã, unul pe dos...- , i-a fost destul de greu sã capete acea îndemânare femininã, dar bãtrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat â€ţarta†împletirii valurilor; a smãlţuit scoicile şi le-a aruncat din nou în apa fremãtãtoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face sã nascã perle, s-a împrietenit cu albatroşii care îşi pierduserã aerul baudelairian şi dansau printre valuri şi a pictat peştii şi rãsãriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în verde.
A devenit pentru ceilalţi un bãtrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stãtea ore în şir pe o bancã din grãdina casei sale şi privea oceanul sau se plimba pe plajã vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza şi, desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicãlitori mai tot timpul, ajunseserã sã îl îndrãgeascã şi i se aşezau pe umãr.
Aceastã pãrere a celorlalţi, exprimatã mai zgomotos sau şoptit, cu tristeţe, cu milã, indiferent sau batjocoritor, nu pãrea sã-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasã şi întreagã, iar sufletul sãu era plin de valuri, valuri, valuri... încât el însuşi devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....
(Am creat acest text pornind de la o ştire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpãrat o casã, plãtind o sumã enormã, pentru a o demola, fiindcã îl împiedica sã vadã oceanul de la fereastra locuinţei sale.)
|
