Autor:	dobrica mariana ( mary ) - [ PROZA ]
Titlu:	Rolul

Era un actoraş de duzinã, ştia asta foarte bine, nu va fi niciodatã un star, nu va lua un Oscar, nu-şi va cumpãra o insulã exoticã sau doar o femeie frumoasã, nu va face gesturi excentrice sau caritabile… Se împãcase cu rolurile mici, cu acele prezenţe necesare, dar comune în economia unui film sau a unei piese de teatru; şi în viaţa de zi cu zi, între douã roluri, era un om “mic”, cu o casã obişnuitã în suburbii, cu o maşinã şi o nevastã la fel de obişnuite. Nu i s-a pãrut neobişnuit sã i se propunã un rol într-o piesã a unui teatru experimental care apãruse de ceva timp în oraşul la fel de obişnuit ca şi viaţa lui. Nu, nu era nimic neobişnuit în aceastã propunere, dar piesa în care trebuia sã joace era neobişnuitã. Rolul sãu, acela de soţ înşelat, pãrea destul de simplu de interpretat la prima vedere, nu necesita cine ştie ce talent actoricesc şi nici nu atrãgea prea mult atenţia spectatorilor, rolurile principale erau ale soţiei şi amantului acesteia, povestea lor â€�ţinterzisã” ar fi trebuit sã dea savoare şi sã stârneascã interesul (şi aplauzele) publicului. Doar cã, dupã primul act, în care apãreau personajele, se conturau circumstanţele şi se creau premisele unui conflict, regizorul chiar experimenta. Fiecare actor, în rolul sãu, trebuia sã dezvolte acţiunea, sã-i dea o curgere, sã ajungã la un punct culminant şi la un deznodãmânt. Astfel, piesa se nãştea din jocul lor, semãna, într-o oarecare mãsurã, cu compunerile acelea cu început dat din şcoala primarã, în scrierea cãrora trebuia sã apelezi la fantezie şi originalitate şi la care (recunoştea fãrã reţineri sau resentimente) nu excelase niciodatã. Iar ei, actorii, trebuiau nu doar sã joace un rol, ci sã şi-l asume, fiecare din propria perspectivã asupra aceleiaşi situaţii iniţiale. Era destul de modernist totul, avusese intenţia sã renunţe la a mai fi â€�ţSoţul” (personajele aveau nume generice, ca în teatrul expresionist - â€�ţAmantul”, â€�ţSoţia”, â€�ţVânzãtorul de ziare”, â€�ţO prietenã”, â€�ţA doua prietenã”, â€�ţOmul cu douã feţe”), dar dupã câteva reprezentaţii înţelese cã acesta era rolul vieţii lui, cã ar putea sã fie mai mult decât un actoraş de mâna a doua, a treia, a noua... Dacã la început se mulţumise sã fie un soţ înşelat oarecare (ca atâţia alţii, de altfel), reacţionând fãrã prea multã iniţiativã la situaţiile create de â€�ţSoţie” şi â€�ţAmant”, realizând astfel un personaj fad, fãrã strãlucire, cu timpul şi-a dat seama cã aceastã libertate nesperatã a personajelor faţã de dramaturg îi permite practic orice. Sau aproape orice... A devenit, pe rând, soţul trist, lamentându-se sfâşietor, la modul romantic aproape, soţul indiferent, care îşi mai observa uneori soţia printre tigãi, cearşafuri sau ghivece de flori, soţul-prieten, care purta nesfârşite discuţii cu ea, încercând sã înţeleagã cine era de vinã pentru toate acestea (chiar şi-o asuma uneori), soţul gelos, suspectându-i fiecare privire, surâs, pas, fiecare cuvânt sau gând, soţul violent, care, prin loviturile sale, încerca sã-şi ascundã sau sã-şi vindece nesiguranţa de sine şi frustrãrile, soţul posesiv-abuziv, care controla, de zece ori pe zi, minutele timpului ei, culoarea ochilor sau a pãrului, urma lãsatã de talpa ei delicatã pe nisip sau în baie, mirosurile ei de femeie încã tânãrã, care îi numãra pânã şi lacrimile şi visele erotice sau exotice, soţul prea orgolios, incapabil sã recunoascã dezastrul cãsniciei sale... Pentru a-şi intra cât mai bine în rol a început sã aducã de acasã diverse obiecte: o pernã, o ceaşcã de cafea, o carte â€" un roman de dragoste uşor, din acela de citit în tren sau metrou, halatul de baie şi papucii chiar, nişte reviste de modã de-ale soţiei sale (ale adevãratei sale soţii), una din cãmãşile ei de noapte, nişte flori, nişte fotografii, încercând sã completeze şi sã personalizeze astfel decorul destul de auster al piesei. Poate din aceastã cauzã, lucrurile şi planurile au început sã se încurce. â€�ţSoţia” începu sã semene din ce în ce mai mult cu cea de acasã, îi gãsea şi recunoştea cu uimire aluniţa de pe obrazul stâng, o cicatrice în formã de floare pe braţul drept, mâinile cu degete lungi, ca de pianistã, aerul absent, parcã somnambul, cu care îşi bea cafeaua dimineaţa, cu gândurile dormitând încã, zâmbetele circumstanţiale sau încurcate, sãruturile devenite convenţionale... Îl descoperi şi pe â€�ţAmant” într-un vag prieten, iar pe â€�ţVânzãtorul de ziare” (ziare în ale cãror pagini descoperea crime, decese, cataclisme, chiar poveşti cu extratereştri) îl întâlnea deseori la semaforul din colţul Strãzii 5, în apropierea locuinţei sale. Doar pe â€�ţOmul cu douã feţe” îl vedea mai rar, dar nu se dãdea în vânt dupã compania acestuia, tot timpul i se pãruse un intrus, atât în universul lui domestic, cât şi în cel al piesei. Când şi-a propus sã devinã soţul rãzbunãtor, soţul criminal? Probabil când â€�ţSoţia” (soţia) şi â€�ţAmantul” (amantul) au devenit trufaşi, îndrãzneţi, nepãsãtori, eliberaţi de convenţii, strãlucitori, atât de strãlucitori încât îl orbeau, atât de frumoşi şi stranii în impudoarea lor încât el a ajuns sã fie conştient şi apãsat de mica lui existenţã incolorã şi inodorã, cu atât de multe motive şi justificãri şi atât de puţine sensuri.... Dar nu era numai asta, ci şi un articol din paginile unui ziar în care se prezentau detaliile unei crime, articol însoţit de fotografii în care douã trupuri goale într-un pat alb pãtat de sânge încremeniserã într-o îmbrãţişare chinuitã; mai erau şi cuvintele insinuante şi neliniştitoare ale â€�ţOmului cu douã feţe” (mereu se întreba ce vrea sã spunã cu adevãrat), mai erau şi privirile complice sau batjocoritoare, sau compãtimitoare ale â€�ţUnei prietene” (a lui?, a ei?), ale altei prietene (reale sau de pe scenã)... Şi pistolul mic, lucios, negru - parcã o jucãrie-, gãsit într-o zi printre cutele cearşafului sau ale subconştientului sãu... Nu a mai ştiut sã-şi gestioneze rolul, totul a cãpãtat un aer de dramoletã ieftinã şi senzaţionalã în absurdul ei: zgomotul asurzitor al armei, al cãrui ecou a fãcut ţãndãri pereţii, vazele de flori, ceaşca de cafea şi toate gândurile sale; lacrima lui (pentru ei?, pentru el însuşi?) rãmasã suspendatã în aerul care pãrea a se rupe în fâşii lungi şi înguste ca nişte bandaje; sânge pe pat, pe podea, pe mâini, pe ibric, pe retinã, pe suflet, pe vis, pe durere; ochiul ei, devenit o bilã de sticlã albastrã, rostogolindu-se uşor pe podea şi lovindu-se de pantoful lui negru, mâna amantului încremenitã pe sânul ei alb; nişte sãruturi încã palpitânde risipite pe trupurile acum inutile, pe perne sau prin aerul sfâşiat... Ultimul act?!... O camerã ca un cub (îi mãsurase cu paşii toate laturile), cu pereţi albi pe care uneori urcau limacşi vâscoşi, o masã, un pat, o lumina albã, o fereastrã micã, prin dreptul cãreia mai treceau, din când în când, câte un om, câte un pom, câte un nor, a venit chiar şi un fluture... Mai venea şi â€�ţDoctorul” (când apãruse el în piesa asta, nu îl gãsise în lista de personaje?), cu care vorbea despre el, despre rol, despre zile şi ceasul oprit, despre soare şi mare, despre nişte poveşti din copilãrie, cam încâlcite... Aştepta sã se termine spectacolul, sã primeascã aplauzele, sã meargã acasã, pe Strada 5, sã cumpere un buchet de lalele pentru soţia lui (îşi aminti cã îi plãceau), ea sã îl sãrute vag plictisit când îl întâmpinã la uşã, sã priveascã noul serial sau sã iasã la un restaurant chinezesc din zonã....Îl obosise rolul, ar trebui sã îi spunã regizorului cã renunţã, el era doar un actor de duzinã, cu o viaţã banalã, cu o casã banalã, cu o soţie banalã...

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]