Inchise ochii si in acel moment se afla in intunericul din care venise. Vroia sa viseze. Sa vada ce se afla dincolo de cochilie. Cum e lumea unui individ al carui spatiu este limitat. Brusc se trezi. Brusc se afla in bezna din care plecase.
â€ţ Da. M-am intors de unde am plecat. Viata nu este altceva decat un cerc caruia incercam a-i pune spitele spre al face sa se roteasca. Acum visez sau tot ce am intalnit pana acum a fost un vis? Acum ma intreb daca nu cumva , eu, la randul meu sunt visul cuiva.â€
Din nou mirarea si indoiala puse stapanire pe el. In jurul sau erau pereti de bezna. Undeva in fata se zarea un punct de lumina. Scari porneau in forma de spirala spre lumina ce isi astepta calatorii rataciti sa se intoarca. Pasi pe prima treapta, iar celelalte pareau ca ii aluneca sub picioare. Iata un drum inceput ce nu mai cunoaste cale de intoarcere. Isi urmeaza cursul sau impreuna cu cei ce il urmeaza fara a face deosebiri caci numai omul din prea multa ratiune si prea putin spirit este capabil de asemenea fapte. Ratiunea e cea care ne face sa progresam insa tot ea este cea care ne face sa suferim.
Treptele ii pareau niste stanci care se pravaleau peste el. Iata lumina, frumoasa domnita, se afla inchisa intr-un turn cladit asemeni unui puzzel, iar tanarul cavaler calare pe un cosmar si manat de visul unei nopti de vara alearga navala nebuna calcand haotic intunericul ce-l inconjoara spre a se lasa inecat in lumina din aerul rarefiat al inaltimii.
â€ţCe greu este sa ajungi la lumina?! Si cand o gasim suntem atat de nepriceputi incat o lasam sa ne scape printre degete. De unde vine oare lumina? Si cand trece pe langa noi unde se duce? Acolo unde ar vrea sa ajunga fiecare cand pune piciorul pe prima treapta a scarii ce il ajuta sa zboare atunci cand nu poate. Omul nu este altceva decat un fluture la scara mai mare. Asteapta sa ii creasca aripi pentru a se inalta si lasa altora locul. Pacat ca am uitat sa mai zburam. Ne punem singuri in spate bolovani ce nu fac altceva decat sa ne rupa aripile si sa ne tranteasca in noroi. Si ce trist e cand din albul vazduhului nu ramai in cele din urma decat cu bezna pamantului din care ai iesit ca vierme. Si eu daca as fi avut acum aripi as fi ajuns imediat la lumina. Daca as fi avut macaruna as fi invatat sa zbor cu ea. Dorinta l-a transformat pe om din invins al propriului destin intr-un invingator ce isi urmareste dusmanul dincolo de ultima sa frontiera. Tot ea a facut din el un creator in fata caruia timpul s-a oprit si luandu-l cu el il poarta prin veacuri asa cum vantul poarta frunzele copacilor, cu mentiunea ca odata plecat niciodata nu isi va mai aminti drumul de intoarcere. Trebuie sa ajung si fara aripi. Nu cunosc acel cuvant â€ţnu potâ€.â€
A inceput din nou sa alerge ca si cand asta ar fi facut de cand se stie. Nu mai simtea nici durere si nici oboseala. Voia sa simta lumina din care plecase si uitase sa se mai intoarca. Brusc se opri. Ceva invizibil asemeni unui zid de stcla il impiedica sa inainteze. Deasupra sub forma unei bolti, cuvinte argintii erau incrustate reflectand lumina din ochii insetati ai celui ce le striveste. Cu privirea atintita asupra acelor cuvinte, cu pumnii stransi, citea fiecare cuvant in parte facand sa i se scurga bobite de transpiratie pe tample: â€ţTu esti muritor, numai timpu-i simplu calator. Priveste in tine si vezi mai departe.â€
Cuvintele ii sunau in minte asemeni unui clopot. In fata sa se afla lumina din care plecase candva, iar in spate intunericul de unde venea. Facuse sute de pasi pana aici, iar acum un simplu pas il despartea de locul unde daca ar pasi nu s-ar mai intoarce niciodata si tot drumul parcurs iar deveni necunoscut.
â€ţ Am obosit. Acum cand mai am atat de putin sunt incapabil sa imi duc la bun sfarsit misiunea. Ce ma impiedica? Oare lumina se teme de mine sau eu ma tem de ea? Este atat de greu cand lumea in care traiesti este o cochilie de melc. Este si mai dureros cand cochilia se afla la un pas de mare.â€
Se intoarse cu spatele. Voia sa paraseasca acest loc care ii provocase in cele din urma durere, deznadejde si dezamagire. Brusc poarta disparu iar scarile pe care urcase nu mai existau. Se afla intr-un turn din care se poate cobora numai pe calea aerului. Jos se auzea marea, aceasi dintotdeauna, numai cei ce o admira fiind diferiti.
â€ţDoar eu si marea. Iata ca in sfarsit ma pot cufunda in ea. Daca o murdaresc? Daca nu ne-am fi pierdut aripile nu am mai fi fost in imposibilitatea de nu putea parasi cochiliaâ€. Se apropie de margine, isi intinse mainile asemeni unor aripi si se arunca. Aerul rece ii cresta fata, iar sunetul marii devenea tot mai puternic. Apoi, dintr-o data, nimic. Se trezi abia respirand. Cobora din pat iar picioarele abia le simtea. Parca ar fi avut niste greutati legate de ele. Merse in baie. Se privea in oglinda. Era transpirat, buzele uscate ca si cand ar fi strabatut un intreg desert fara apa, iar tenul ii era aspru de parca ar fi fost biciuit de vanturile unei intregi vieti. Deschise robinetul si lasa apa sa ii curga printre degete.
â€ţE atat de alba si de rece. Doar ea si lumina pot fi atat de pure. Dar cu o conditie: cei ca mine sa nu le atinga niciodataâ€. Opri apa, isi atinse fata si se privi in oglinda. â€ţSunt eu si in acelasi timp ma simt strainâ€.
