Omul un â€ţDe ce?†al timpurilor noastre este presat de timp, de spatiu, de aerul pe care il respira. Simte cum ii inunda plamanii si la un moment dat nu mai vrea sa ii paraseasca. Inima se agita, este cuprinsa de frica.Frica de a nu mai primi aer, de a nu mai primi lumina, ca doar aerul este o parte din lumina.O duce cu sine in locuri nestiute si numai cei pregatiti o pot vedea. O clipa fara lumina si omul devine un â€ţDe ce?†in adevaratul sens al cuvantului, un calator purtat de vise cu riscul de a calari chiar si un cosmar. O frantura din materie ce se impotriveste firii sale de piesa intr-un puzzel.
Calatorul meu a pierdut firul de lumina si acum o cauta avand la indemana intrebarea.
â€ţE tare greu fara lumina. Ma vad doar pe mine.Dar daca ma vad doar pe mine inseamna ca sunt singur? Cred ca mai exista umbre.Da! Umbre ca si mine care se vad doar pe ele. Nu prea e imbucurator gandul , dar poate gasesc si eu una cat de mica. Atat de mare pare intunericul in care traiesti cand esti o umbra sihastra si ce mic pare cand te lovesti de altele. Daca as avea un bat de chibrit as face atata lumina?!â€
Calatorul meu isi prinse capul cu palmele, isi indoi genunchii si se aseza. Privea bezna din fata ochilor. A inceput sa simta cum pereti de umbra incep sa-l stranga ca intr-o menghina. Departe reusii sa razbeasca prin intuneric un punct de lumina. A inceput sa alerge. Ii era asa sete de lumina. Ii era frica sa nu o piarda. Se impiedica, cazu... si gata, a inceput sa pluteasca. Simtea cum aerul incepea sa-l loveasca in fata, iar in urmatorul moment, nu mai simtea nimic. Se afla in bezna sa.
â€ţCata lumina?! Oare asta sa fie lumina? Dar ce este lumina? Nu am mai vazut-o niciodata.Eu o stiam in altfel.Aici este totul atat de alb, si cate culori?! Exista oare mai multe tipuri de lumini? Unde locuieste oare lumina? Oare unde sunt acum? Parca am mai fost pe aici. Candva era atata nisip. Imi placea sa il calc. Era atat de galben, era atat de cald, era atat de mult. Mii si mii de bobite stranse la un loc se ingramadeau una in alta. Cred ca le era tare greu. Dar daca isi aveau fiecare un loc al lor?†Brusc atentia i-a fost furata de un pescarus ce se lasa purtat de aer.
â€ţUn pescarus! Pe aproape trebuie sa fie si marea. Acolo cred ca am sa gasesc atata nisip. Nu am sa mai fi singur. O sa am cu cine vorbi. Cu boabele de nisip. Ele sunt singurele care stiu sa ma asculte. Am mai vorbit candva cu ele. Sper sa ma recunoasca. Dar daca nu ma recunosc? Daca nu mai sunt cele pe care le cunosc eu? Da, acum stiu.O sa fiu din nou singur. Va trebui sa cunosc altele.â€
Deasupra lui soarele parea ca se arunca peste el. Stropi de apa i-au aparut pe frunte. In fata i se parea o mare nesfarsita cu nisip, palmieri si fiinte ciudate care stateau intinse asteptand ca soarele sa coboare peste ele.
â€ţDa. Acolo trebuie sa fie marea.†Si incepu sa alerge din nou. Cu cat alerga mai tare cu atat marea se indeparta de el. Cu cat se indeparta de el cu atat ambitia si dorinta de a o atinge crestea in el. Voia sa ia apa in maini si sa o lase sa i se strecoare printre degete. Sa ii simta acel gust sarat si putin amar. â€ţNu trebuie sa mai fie mult. Trebuie sa fie atat de albastra, atat de intinsa!†Se grabea. Voia sa ajunga cat mai repede. Pasii ii erau din ce in ce mai mici. La un moment dat se auzi un zgomot. Privi in stanga, privi in dreapta, in spate, in fata, nimic. Pasii din nou. Atunci a observat. Ceva ce fusese strivit. Ridica resturile, se uita la ele cu ochii iesiti din orbite, usor tremurand.
â€ţPacat. Era ceva frumos, banuiesc. Ce poate fi?†Parea ca se ascunde de privirea patimasa si curioasa. â€ţSunt oare atat de rau? Nu cred ca l-am omorat. Era mort dinainte. Nu sunt eu vinovat. Da, acum stiu. Intregul nisip s-a ascuns in cochilii de melci. De ce? Cand are atata loc aici, oriunde.†Lasa resturile jos si bobul de nisip la prima adiere a vantului zbura si disparu. â€ţAs vrea sa am si eu aripi sa zbor. Ce norocos trebuie sa fie el, zboara desi nu are aripi?! Dar unde te duci cand zbori? In aer?! Da, in lumina. Si ce frumos trebuie sa fie acolo!â€
Deodata, ramase inmarmurit. Incepuse sa aibe un fel de sentiment de teama, ceva ce nu mai simtise pana acum. Din teama au inceput sa izvorasca nesiguranta si incertitudinea si de aici o seama de stari emotionale care il faceau sa se plaseze intru-un timp al amintirilor, un timp lipsit de senzatii, dar animat de dorinte puternice.
â€ţDe ce a plecat nisipul? Da. L-am pierdut si pe asta. Sunt chiar atat de rau? Dar ce este rautatea? De unde vine ea? Cred ca din sufletul oamenilor. Din prea multa bunatate omul a cautat si cealalta extrema pentru a echilibra balanta sufletului sau, acolo unde Binele se simtea singur. Si de ce uram daca am fost facuti din dragoste si bunatate?â€
In cel din urma mintea ii deveni un haos in care ideile, sentimentele si dorintele cautau sa se suprime unele pe celelalte. A inceput din nou sa alerge. Vroia sa ajunga cat mai repede la marea care se intindea inaintea lui atat de albastra si nesfarsita.
Din neant o frunza il lovi in fata, facand ca o lacrima sa se scurga pe obrazul brazdat de transpiratie si amestecandu-se cu o picatura de sange izvorata din patima singuratatii. Se opri brusc, privind dezorientat in jurul sau. Era pentru prima data cand ceva il lovea. Nu mai simtise niciodata durerea fizica, caci de cea sufleteasca era bolnav. Vroia sa faca o comparatie intre cele doua stari, dar ratiunea se afla in imposibilitatea de a-i putea oferi un raspuns.
