Stau pe stradã şi este o mare pustietate,
Nici umbrã de om nu vãz pe bucate,
Privesc copacii cum frunzele sunt triste,
Şi nu imanginez ca şi ei sunt trişti de
capiste.
Ochii-mi închid agale ca şi-o frunzã toamna,
Câteva secunde şi când i-am deschis şi par
baladinã,
Lumea apãruse ca duzina de chibrituri,
Şi mã întreb, dar oare ce s-a întamplat ?
Cum travaiele trec ca şi un şarpe bãtrân,
Priveam îndoiaşat şi trist cu sufletul de
castan,
Cum coniţele ieşeau pe strada aglomeratã,
Cu mândria lor aparte, educate de duratã.
Cum tinerii cavalerii pornesc la luptã
dreaptã,
Isteţimea voioasã li se aratã pe faţã,
Mândria de cavaleri puternici fãrã aftã,
Ca şi arma de rãzboi pe câmpul de luptã.
