Este valea in care oamenii se incapataneaza
sa locuiasca, oameni despre care Preda ar
spune fara dubiu ca sunt lipsiti de gratia
rabdarii timpului. Anual ei platesc pretul
pentru aceasta incapatanare si nu vor sa se
dezlipeasca de acel loc spunand
ostentativ: "Aici ne-am nascut si copiii
nostri nu vor sa faca liceul la oras, ei nu
isi parasesc niciodata caminul". Sa fie
aceasta stagnare un fel de evolutie pe care
eu nu o pot intelege? Sa fi devenit aceasta
povara anuala o placere sau o pedeapsa
despre care se crede ca este bine meritata?
De cate ori dezghetul zapezilor sau ploile
abundente fac raurile din zona sa se
reverse, oamenii de aici cheltuiesc munca
pe un an ca sa repare distrugerea muncii
vietii lor. Casele trebuie reparate in
proportii destul de mari, majoritatea fiind
facute din chirpici, un material care nu
rezista fortei apelor si umezelii in
general. In aceste perioade, oamenii dorm
prin vecini (fericitii care mai au macar o
camera cu acoperis ramasa in picioare),
muncesc cate 18 ore pe zi, isi epuizeaza
copiii si le rapesc bucuria de a alerge pe
piscurile inflorite din sudul satului,
fierb orez in oale de 10 kilograme, astfel
distrugandu-si orice optimism si vis maret,
orice sansa de a locui doi ani consecutiv
in aceeasi casa. Aceasta carpeala continua,
aceste munci titanice nu par sa fi introdus
nevoia unor solutii pe termen lung: la cea
mai puternica inundatie pe care eu o tin
minte, biserica ramasese martorul inaltimii
apelor. Brazdele de pe zidurile exterioare
aratau ca apa urcase un metru si jumatate
de la sol. Ulterior in jurul bisericii s-a
construit un gard de beton inalt de aproape
un metru, biserica fiind singura
constructie din sat care beneficiase de
aceasta protectie. Probabil saracia,
probabil apele au luat cu ele banii si
simtul prevazator al satenilor.
Batranele, tanguindu-se de fiecare data cu
o obiectivitate oarecum admirabila, isi pun
mainile in cap si privind spre cer vorbesc
cu dumnezeu: "De ce doamne numai pe noi? Cu
ce a gresit satul asta? De ce ne ineci
copiii si sursele de hrana? Pentru ce ne
pedepsesti?" . As spune ca raspunsul la
toate aceste intrebari este in fapt
raspunsul la prima intrebare: pentru ca
satul se afla in cea mai joasa vale din tot
judetul. Este natural ca apele sa se
retraga acolo, ca circuitul apei in natura
sa fie asa cum a fost de cand lumea si
pamantul. E randul meu sa intreb (nu
neaparat pe oameni sau pe dumnezeu, ci pe
mine insami mai mult) de ce acesti oameni
nu vad balta in care se scalda -si la
propriu si la figurat- si de ce refuza sa
se mute, sa isi construiasca noi case macar
cu 10 metri mai sus pe deal. Relieful nu
este atat de abrupt si ar fi foarte simpla
o ascendenta a oamenilor si a locuintelor
lor. Ce s-a intamplat cu instinctul de
supravietuire? Sunt oamenii acestia atat de
indoctrinati si izolati de lume incat sa nu
poata aborda problema in mod pragmatic si
cu precautie? Ei nu fac decat sa vada toate
nenorocirile cerului ca pe o pedeapsa
divina pentru greselile lor, dar ei nu sunt
singura comunitate care pacatuieste. Daca
toate comunitatile umane ar fi astfel
pedepsite, atunci am deveni o rasa de
zidari amatori care au sansa sa exerseze in
fiecare primavara si sa construiasca toata
viata case din chirpici, stiind ca ele vor
fi daramate cu usurinta la urmatorile ploi.
Daca oamenii de aici stiu ca nu sunt
lipsiti de pacat, atunci de ce se mira ca
sunt pedepsiti? Si daca ei stiu ca nu
gresesc mai mult decat alte comunitati,
atunci de ce nu realizeaza ca poate aceste
inundatii nu sunt decat o incercare a
naturii si a lui dumnezeu de a-i izgoni din
calea pericolului anual? Poate dumnezeu ii
pedepseste si ii va pedepsi pana ei vor
obosi sa mai tot construiasca si de vor
muta cu toate cele intr-o regiune mai
inalta din imprejurimi, unde se vor
ingrijora din cu totul alte motive dar nu
se vor mai ingrijora pentru inundatii.
Tendinta acestora de a fi martiri si de a
se sacrifica continuu ma duce cu gandul la
civilizatiile vechi si la unele religii
pagane, care credeau ca zeul nu poate fi
satisfacut decat prin jertfe umane.
Dumnezeul nostru nu cere asa ceva, si
totusi noi oferim vieti pe tava. Acesta
este singurul scop al oamenilor din acest
sat, si mai au un scop derivat din el: sa
oblige toate fiintele si lucrurile din
jurul lor sa se supuna la un trai nesigur
si sa nu poata lua atitudine in legatura cu
asta.
Este valea in care oamenii au pierdut orice
urma de iubire de sine dar si de altruism,
orice urma de pragmatism si dorinta de a
evolua. Ce facultati mintale ale acestor
oameni sunt afectate, sau ce le da lor
curajul continuu de a se lua in piept cu
legea lui dumnezeu si legile naturii? Ce ii
face sa spere, in subconstient, ca la anul
nu va mai ploua ata de mult?
