vântul mutã necontenit ramuri
de la o vreme
ninsã
cocoşatã
pe care am lãsat clipa
mã afund în viaţã
uit sã las un semn ca Hansel şi Gretel
nu mai e cale de întoarcere
aştept
latentã
sunt zile în care privind nepoţelul ochii
îmi plâng
îl iau pe genunchi
împletesc poveşti adevãrate
nu mã crede
de fapt nici eu nu mai ştiu unde începe adevãrul
s-a disipat cu timpul
mai bine-i spun poveşti cu cei patru fantastici
se amuzã
crede cã din podul ochilor
este doar o aruncãturã de bãţ pânã la cer
poveştile îşi prelungesc braţele pânã-n zori
în steiuri de busuioc
se reîncarneazã buzele
(istovite pânã şi de un mic surâs)
pentru o rugã
şi
poate
EL se va apleca
