Luna
orfană de luciul apei
e pierdută
acele bradului măsoară trecerea
în drumu-i rebel
raza mă atinge.
Puţine lucruri sunt mai gri
ca distanţa dintre două umbre de murmur şi
literă,
cuvinte fragede
trec peste umăr în peniţă
zâmbetul creşte mai înalt.
Adun în călimară ruine,
plopi desfrunziţi de flacăra lui mai,
tei care nu au atins niciodată cerul.
Închegată-n frica de a nu îngenunchea
cerneala curge în vene,
pentru o clipă
descătuşez oglinda apei să pot spune:
lună!
lasă curcubeul pe noi
iarna să nu poată arunca zăpadă în păr,
roşul îmi face cu ochiul până la orbire.
Mă aşez lângă lac
să-ţi cânt din flaut
timpului îi cer
să-şi scuture secundele în sens invers
destinul să-mi dea socoteală:
de ce?
sau poate am uitat eu
să-mi deschid buzele spre razele tale?
Înainte de răsărit,
aştept să mă naşti.
(lira21)
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
multumesc Vio...trecerea ta mereu va fi o sarbatoare...
