În jurul meu cãrãrile mã strâng.
O ultimã întindere a duioşiei,
palisandã a somnului iernii,
mã ajutã sã merg pe mijloc.
Nu mã las pãcãlitã!
Voi înceta sã mai cred,
cã albastrul clopotului mã strigã!
Cobor la fântânã,
aştept
(cumpãna adulmecã miezul alb al mãrului)
pânã când cineva
cu cãrãrile la fel de strâmte,
va plânge de foame.
În adâncuri,
pe scheletul celei mai lungi secete,
buchetul de flori din braţe,
adie o rugãciune,
de parcã m-ar proteja,
de atingerea liliecilor.
Tu cel- un oarecare,
pune pâinea
lângã Cina cea de tainã…
emotionant poemare ..un final care mi-a infiorat inima de placere, daca adaug si postul Pastelui in care suntem..atunci devine un poem marcant..Felicitari Maria!
