Intotdeauna m-am simtit mandra de originile
mele , de faptul ca sunt romanca. Inca din
copilarie aflam din manualele si cartile de
istorie ca poporul meu s-a nascut sub o
stea norocoasa, ca mereu a triumfat si ca ,
mai presus de orice , este drept,
responsabil.
Am realizat ca treptat lucrurile s-au
schimbat, ca romanii nu mai sunt dispusi sa
se apere intre ei, nepasarea fiind cea care
guverneaza! As vrea sa pot spune ca ma
insel, insa, acest lucru nu e posibil
pentru ca principiile morale si constiinta,
nu imi permit sa inchid ochii in fata
nedreptatilor.
Cu ceva vreme in urma, - nici nu mai
conteaza cand , pentru ca, din nefericire,
in cazul acesta, timpul nu mai vindeca
durerile- m-am simtit victima unei
neputinte : aceea de a nu putea protesta
real, zgomotos, cu nervii striviti. Primeam
vestea mortii unui copil – ne mai mira ? –
o veste care a zdruncinat toate canalele
media ce mizau pe faptul ca monstruozitatea
situatiei le garanta audienta. Problema ,
in fond , era simpla: un copil – fie el si
tigan – fusese torturat si ucis.
Moartea unui suflet nevinovat se pare ca nu
a contat foarte mult pentru ca autoritatile
si-au pasat responsabilitatea si au negat
orice culpa!
Timpul a trecut iar povestea cu siguranta
va ramane ingropata, nimeni nu va mai face
dreptate! Multi au spus: " Ce mai conteaza,
un tigan in minus. Cu siguranta ar fi ajuns
un delincvent!" Dar acest "tigan" oare nu
avea suflet, visuri, nu simtea nevoia de a
iubi si de a fi iubit? E mai importanta
culoarea pielii decat sentimentele?
Nu stiu ce cred oameni din jurul meu insa
eu nu pot trata cu indinferenta aceasta
situatie pentru ca m-as simti mai criminala
decat autoarea faptei!
Drumurile vietii sunt necunoscute iar maine
istoria s-ar putea repeta, insa
protagonistii ar fi altii-copiii nostrii!!
Pentru cei resemnati, cu ochii prea plecati
si glasul prea mic, trebuie sa cerem
dreptate!
