prietene
nişte buncãre
asta suntem
nişte buncãre în care
victima si cãlãul sunt fraţi de cruce
(vorba aia: fã-te frate cu dracu pânã treci podul)
doar cã podul s-a surpat demult
sau poate nici n-a existat vreodatã
legãm zâmbete de buzele unui mim
precum frânghii la grinda unui cer
care oricum nu ne-ar accepta â€"
cãlãii nu ajung în cer
unii îşi rup piciorele pe la jumãtatea drumului
sub greutatea satârului
pe care singuri şi-l împlântã-n umãr
alţii îşi construiesc tot felul de ceruri surogat
le bagã în punga trecutului…a viitorului
(niciodatã a prezentului)
îşi respirã conştiincios fiecare victimã
ca pe un “prea devreme†sau “prea târziuâ€
totul e o mare suspiciune
un ideal înalt
ori chiar vreun sacrificiu -
trebuie sã fie aşa
altfel însãşi motivaţia existenţei de cãlãu ar pica
în derizoriul vreunei laşitãţi banale
oglinzile ar refuza sã ne mai priveascã
buncãrele s-ar prãbuşi
victimele ar evada
şi cine a mai vãzut cãlãu fãrã de victimã
ori buncar fãrã de fricã?
