Îmi adun inima într-un ciob de zâmbet,
o aşez într-o gãoace de lacrimã îngheţatã
şi o privesc...
- Ciudatã mai poţi fi, nebuno!
Ciudatã şi rebelã...
te rãstigneşti durerii şi te închini speranţei
pe-un piedestal de piatrã - aceastã lume platã.
Ori, poate eşti mioapã,
nu vezi cã orice floare moare
şi curcubeiele-s un strop într-un ocean de vise?
Ea mã priveşte, la rându-i, cu nonşalanţã:
- De ce te împotriveşti?... mã-ntreabã în şoaptã.
Crezi cã eu nu ştiu cã apa mea se pierde peste pietre?
De ce te-mpotriveşti, iluzie amãruie?
Niciodatã n-ai sã înţelegi unde merg florile ce mor toamnã de toamnã,
unde încep şi unde se terminã curcubeiele,
câte picãturi de apã poartã oceanul in sine,
ori câtã durere sau speranţã pot eu cãra.
De ce te-mpotriveşti
...şi cui?
