te-am respirat pentru o clipã
şi cuvintele îmi amorţiserã
închise undeva
într-o galaxie de cristal,
arzând dincolo de tãcere
mã întrebau mereu :
- acum putem sã ne rostogolim
în şoapte?â€
- nu, nu acum…nu încã,
e prea devreme,
sau… poate-i prea târziu.
- rişti sã ne prelingem printre gene,
mã ameninţau precum o haitã de lupi înfometaţi.
- nebunelor, e doar un vis,
în vise nu aveţi ce cãuta,
v-aş pierde pentru totdeauna
închise în noaptea pietrei fãrã vise.
