Duminicã. Sunt pedepsit. Stau in baie. Îmi
iau şi caieţelul sã scriu. Şi o întrebare şi
comparaţie bunã îmi vin în minte.
-Ce este viaţa? E o cadã.
De-a lungul anilor o umplem cu apã. Apã purã
la început, dar contaminatã treptat cu
informaţii, experienţe, sentimente. Multe
memorii.
Fiecare cu cada sa. Fiecare cu debitul sãu,
limita sa. Nu putem depãşi acel debit.dând
astfel pe-afarã cu emoţiile şi gândurile
noastre. Cãci ajunşi la capacitatea maximã
dopul nostru de pe fundul cãzii, din cauza
presiunii apei adunate, se sfãrâmã-n mii şi
mii de bucãţele. Astfel toatã acea preţioasã
apã se scurge în canal. Un canal al
necunoscutului. Şi ne golim. Cada având sã
se umple cu alt suflet. Corpul rãmâne
nemuritor în faţa timpului.
Poate din acest motiv mai evaporãm din apa
noastrã. O evaporãm o despãrţim de întreg,
ca vaporii rezultaţi din evaporare sã se
condenseze pe plãcile de faianţã, pe metalul
maşinei de spãlat, pe oglindã. În alte
cuvinte fãrã caracter simbolic, acei aburi
din ideile noastre rãmân condensaţi, adicã
imprimaţi pe caiete, jurnale, agende, cãrţi
din faianţã sau din hârtie. Preferabil din
amândouã.
La sfârşit readuc întrebarea de final:
-Dacã vom gãsi originea şi înţelesul
izvorului principal, robinetul, ne vom mai
scurge neputincioşi prin canalul denumit
pompos, necunoscutul?
