Eu cand vorbesc despre Dumnezeu, nevoalat,
ma raportez la profunzime. Ad litteram. Pe
vremea cand Petre Tutea dadea tarcoale
intzelesurilor din mine, fiecare cumul de
invatzaturi ma determina, involuntar, sa
portretizez. Personalitatea'i, fireste. Ori
aceasta proiectie era de fiece data
zgandarita ori de cate ori facea referire la
Dumnezeu. Ignorantza, specifica experientzei
de pana atunci, ma punea in fatza unei
ademenitoare dileme. Simtzul estetic
desavarsit al ideaticului ce transpira din
harul lui Tutea, simplitatea si puterea
cuvantului sau ma faceau sa privesc la
dansul ca la Dumnezeu. Insa tocmai atunci
cand pomenea de El, ingradeala mintzii mele
ma cuibarea sub sprancenele'mi aplecate de
neintzelegere. Pricepeam divinitatea putzin
mai mult ca o oaie care reactzioneaza cand o
strigi pe nume. Si atunci teama ca omul care
imi daduse raspunsurile intrebarilor nepuse
ar fi putut fi nebun - de bine ce eu asa
vedeam pe unul care arata spre cer Incolo -
ma facea sa contest autoritatea sa ca si
dascal. In plan real, ma simtzeam tradat.
Eram fascinat de un nebun.
Altadata, cand eram pustan inca, mergeam pe
trotuarul Magherului si ma uitam la el si ma
inspaimanta si ma atragea deopotriva. Ma
inspaimanta manifestarea fizica a bolii
sale, dar ma captiva literalmente
profunzimea cu care ma privea atunci cand
depaseam garduletzul de fier de care se
sprijinea tremurand necontrolat. Am aflat ca
era Petre Tutea multi ani dupa aceea.
Si inca mai multzi ani dupa aceea, am
revelatzia faptului ca suntem de cacat.
Nici pe departe nu se vrea o afirmatzie
gratuita, la moda, la indemana sau care sa
insufle niscai urma de vulgaritate, sau, de
ce nu, rusinozitate. Intinzand coarda cu ad
litteram, repet ca suntem literalmente de
cacat. Ca specie, ca entitate ce'si
scormoneste originile in bagajul iluziilor,
cu pretentzii de cautator spiritual ce'si
programeaza cunoasterea pe o telecomanda, si
cu dosul trantit langa cutia cu pui nu stiu
de care, in sos de nu stiu ce. Atata vreme
cat un nene doarme'n parc pe'o banca si'i
frig si sta sa ploua si eu, ca om cum
spuneam, ma grabesc spre casa - ca am unde,
slava lui Dumnezeu - dar mi'e teama si mi'e
tarshe de'a dreptul sa'l iau sa doarma cu
mine in casa, inseamna ca intr'atat de tare
s'a pierdut sensul umanitatzii. De parca,
constientizand relativitatea vre'unei vine,
e nemeritul lui ca e specia om si ca
omenirea a apucat sa apuce asa, pe drumul
fricilor, egoului,
a-fiecare-pentru-sine-filiei si'a
existentzei guvernate de plenitudinea
materialhatului.
Iubi'ne'am aproapele, odata scapati de
temeri. Si mai degraba iubi'ni'l'am dintai,
ca trece'va ea teama mai pe urma.
Esentzializand, momentul oricarei provocari
in care mai lesne iti vine a cauta
justificare, si'n spetza ascunzandu'te sub
plapuma mierosului raspuns cum ca nu e vina
ta, tradeaza in sine o teama ce pisha o
supradimensionata neconcordantza cu planul
de constiintza catre care dam buzna dealtfel.
Tutea n'a murit.
Traiasca Tutea.
