Imi simt mintea ravasita sparta-n cioburi
mici si diforme, simt vuiet si toamna in
crestet si crivat in urechi.
Ametesc ma clatin dar nu cad, chiar daca
umerii se inconvoaie si coastele-mi
scrasnesc sub palmele crivatului.
Speranta, mi-a intins zambind mut un fir de
par din coama-i sura , un fir lung si
carunt.
Stau dreapta agatata doar de un fir carunt
din parul sperantei.
Il prind bine cu amandoua mainile si il
impletesc in paisprezece.
O sa fac de el o ancora si o sa o arunc cu
putere pana se va infige scrasnind cu
dintii in viata.
Apoi, voi scormonii pamantul inghetat
fierbinte cu unghiile si nu ma voi opri
pana nu o sa gasesc iar un dram de
fericire sclipind in culorile curcubeului,
dram care o sa imi tina iar de cald si
foame cativa ani buni.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Scrii frumos si sensibil. Esti o speranta, poate una care nu ne va parasi :)
Daca iti sunt dragi cuvintele poti sa le folosesti...sentimentul inecat in ele e liber sa zboare in sufletul orisicui...eu nu pot decit sa fiu mindru si incintat !
