Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rãmas coşmarul
Editura Vremea 2010
Librãriile Eminescu, Sadoveanu, Humanitas
etc.
Site-urile Tamada.ro, Editura Vremea etc.
Capitolul 16. Infecţie
– La o parte, toatã lumea la o
parte!... tunã ducele de Chalais.
O rumoare puternicã se iscase.
Oaspeţii vorbeau unii peste alţii,
înghesuindu-se în aproperea mesei lângã
care murea Villard.
– Daţi-mi voie sã trec, scrâşni şi
doctorul Perrigord, dar nu mai era nevoie.
La porunca ducelui, toţi se dãduserã mai în
spate, formând un cerc în jurul bolnavului.
Perrigord pãşi în interiorul cercului şi
îngenunchie lângã intendent. Francois Abel
şi de Guy îl urmarã. Lacross se opri chiar
în spatele lor.
O linişte de mormânt se lãsã când
doctorul examinã bolnavul. Cu mâinile albe
de chirurg, Perrigord descheie gulerul
înalt şi pãtat cu sânge sau vin al
intendentului, iar prin deschizãtura fãcutã
am vãzut cu toţii douã umflãturi mari,
negre, purulente, cu spãrturi în vârf, ca
nişte rãni. Von Walter fãcu un pas în
spate, şi faţa lui era de culoarea hârtiei.
– Ciumã, spuse doctorul Perrigord,
şi declanşã panica.
Marchiza îşi duse mâna la gurã şi
ar fi leşinat fãrã îndoialã, dacã nu o
susţinea Max Schwartz. Câteva dintre
invitate chiar îşi pierdurã cunoştinţa.
Multe altele ţipau, iar bãrbaţii vociferau
şi unii înjurau fãrã reţinere.
– Trebuie sã plecãm de aici, spuse
în urechea mea o voce pe care am recunoscut-
o a fi a lui Von Walter, trebuie sã plecãm
de aici chiar acum.
– De acord, spuse Vincennes, şi se
trase mai într-o parte, rotindu-şi repede
privirea în jur.
– Prea târziu, am zis obosit, şi le-
am arãtat din cap uşile grele de la
intrare. Inchizitorul, Lacross şi cãpitanul
gãrzilor cu doi oameni se adunaserã în faţa
lor, vorbind în şoaptã şi privind
îngrijoraţi cãtre oaspeţi. Între aceştia
începea sã se audã deja â€ŢSã plecãm"
şi â€ŢRepede, bagajele", dar nimeni nu pãrea
sã aibã un plan. Însã Lacross şi
inchizitorul aveau cu siguranţã unul.
Urmau sã ne închidã înãuntru.
Von Walter înjurã rãguşit.
– Încã se mai poate, spuse el,
ducându-şi mâna la spadã. Putem încerca o
trecere în forţã, acum cât sunt buimãciţi.
Vincennes se gândi un moment,
pãrând sã cântãreascã alternativele.
– Ar putea sã meargã, acceptã el.
– Nu plec nicãieri, am zis printre
dinţi, şi Von Walter înjurã din nou.
– Bine, o sã luãm şi fata, spuse
el, unde este?...
Dacã aş mai fi avut timp, m-aş fi
mirat din nou de cât fusesem de
transparent, dar totul se petrecea mult
prea repede. M-am uitat dupã vicontesã, şi
am zãrit-o – cu ochii ei mari, frumoşi şi
speriaţi, lângã ducele de Chalais, în vreme
ce Castlenove o proteja cu braţul.
– În regulã, zise Vincennes, sã-i
dãm drumul. Trecem prin ei.
– Pe demonii din Iad, nu pleacã
nimeni, urlã ducele de Chalais, cu ochii
negri de furie, şi în mâinile lui delicate
se ivirã ţevile lungi a douã pistoale.
Suntem infectaţi. Rãmânem aici.
Nu ni se adresa nouã în special,
mai mulţi invitaţi se pregãteau sã-şi
croiascã drum cãtre uşã.
Lacross se întoarse spre mulţime.
Avea şi el un pistol, dar nu îl ridicase.
Ţeava armei îi atârna neglijent pe lângã
corp. Peste umãrul lui, cãpitanul gãrzilor
trãsese spada.
– Sã ne calmãm cu toţii, spuse el
liniştit. Suntem oameni educaţi. Ştiţi
procedura.
Drugul greu de fier fu tras peste
uşã. Inchizitorul pãşi în faţã, cu şiragul
de mãtãnii la vedere.
– Domnul este cu noi, sã nu uitãm,
vorbi el blând, şi chiar atunci Villard
horcãi şi scuipã o spumã sângerie, parcã
pentru a-l contrazice. Dar de Guy ignorã
total trupul prãbuşit la podea. Doctorul
Perrigord nu este specialist. Pãrintele
Abel va examina şi el bolnavul, pentru a
confirma sau infirma diagnosticul. Pânã
atunci, fiecare sã se aşeze la masa lui, şi
sã rãspundã la întrebãrile pe care domnul
de Valois-Lacross le va pune. Deschidem o
anchetã.
– Suntem pierduţi, spuse lângã mine
Von Walter, lãsându-se pe unul din scaune.
– Aia e ciumã?... l-am întrebat pe
Vincennes neîncrezãtor, cu ochii la
buboaiele purulente de pe beregata
intendentului. Prietenul meu ridicã din
umeri. Pãrea demoralizat.
– Nu este, spuse Von Walter,
confirmându-mi temerea, credeţi-mã cã nu e.
– Atunci spune-le, am zis.
Perrigord e un imbecil, or sã te creadã.
– Ştiu şi ei, spuse neamţul obosit,
luându-şi capul în mâini cu un gest de
renunţare. Cel puţin inchizitorul ştie. Ne-
au prins.
Aveam acelaşi sentiment. Al unei
capcane care se închide.
(Va urma)
Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rãmas coşmarul
