Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
Capitolul 32. O cină cu mireasa nopţii
– Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.
Purta în păr o diademă de argint cu rubine.
Rochia neagră ca noaptea cădea în valuri pe
trupul ei minunat, lăsând în urmă o trenă
lungă de aproape un metru şi jumătate. O
capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei
cu o broşă înfăţişând un corb alb, iar pe
gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.
Bineînţeles, şi noi îmbrăcasem ceva
adecvat. După ce căpitanul gărzilor golise
curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în
camera lui, şi ne privise cu ochii holbaţi
hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă,
făcuserăm fiecare câte o baie fierbinte şi
ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o
cămaşă neagră cu şireturi şi pantaloni largi
asortaţi, o centură cu catarama mare şi
însemnele casei mele – scorpionul negru pe
fond de jad şi trandafirul galben – şi o
pelerină albastru-închis. Vincennes alesese
pentru ocazie un costum foarte frumos, de un
alb strălucitor, cu uşoare modele
roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasupra
aruncase o manta simplă, maro.
La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să
o invităm pe contesă la masă, încercând
totodată să mai scoatem câte ceva de la ea.
Vincennes trebuia de asemenea să ajungă
cumva la Max Schwartz prin intermediul
marchizei. Practic, ne aşteptam ca duşmanul
nostru, odată odraslele sale distruse, să
facă vreun gest necugetat care să îl dea de
gol, ori să pregătească vreo ripostă. În
plus, trebuia să fim cu ochii în patru la
cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă
starea acestora era relativ bună. Domnişoara
Monique părea aproape vindecată, mai având
doar o uşoară stare febrilă. Soldatul din
gardă era puţin mai bine ca la început, cu o
umflătură uşoară care începuse, parţial, să
se retragă. Amantul contesei îşi revenise
cât de cât în urma îngrijirilor şi
rugăciunilor şi se spera că boala lui va
evolua fără probleme mari înspre vindecare.
Vincennes reuşise să treacă destul de bine
peste ce se întâmplase, în ciuda faptului că
participase la evenimente mult mai activ
decât mine. E drept, când ne întorsesem,
străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită
şi cenuşie, cu capetele plecate în piept,
astfel că am crezut că e la fel de şocat ca
mine. Cumva însă vicontele se mobilizase, şi
când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi
strânsese mâna şi, cu vechea lui căutătură
hotărâtă, mi se adresase:
– Ţin’te bine, amice. O scoatem noi la
capăt cumva.
Eram prea puţin convins. În vreme ce mă
curăţam cu grijă, chipul suav al vicontesei
de Valois plutea în faţa ochilor mei iar
stomacul mi se contracta de spaimă. I-am
mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam
niciodată la Biserică – pentru faptul că
tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult
mai potrivit să o protejeze decât mine. Mai
târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru
ea, cu capul în piept şi ochii închişi, aşa
cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam
că aveam să o fac în fiecare zi de acum
încolo, până la deznodământ.
– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne
cu o privire plină de interes. Pe masa
frumos aranjată se afla vin negru de Anjou,
şi mai multe delicatese exotice. Se găsea,
desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar
nici eu nici Vincennes nu aveam să mâncăm carne.
Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am
aşezat. Contesa întinse paharul şi, galant,
prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini
refuzase să vină în sala comună sau în una
din camerele noastre, oferindu-se să ne
primească la ea. Presupun că prefera să
joace pe teren propriu.
– Aşadar, dragii mei, spuse după ce
ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos... din
nou?...
Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a
petrecut dincolo de ziduri. Oare ştia?... Şi
dacă da, ce anume însemna asta?...
– Dragă contesă, începu Vincennes cu
prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai
întâi... este ce ştii despre Conrad Lorenz.
Tânăra se strâmbă.
– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să
ajungeţi. Am încercat la un moment dat să
achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar
preţul era prea mare. Şi credeţi-mă, nu sunt
lipsită de resurse financiare. A trebuit
însă să mă mulţumesc cu două grimmare negre
şi cu un compendium al lui Polonius Deptus.
Dilum demonicum, bănuiesc că aţi auzit de el.
Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:
– Am avut o ... cunoştinţă (şi nu ne scăpă
pauza pe care o făcuse înainte de a alege
termenul) care susţinea că a parcurs două
din tratatele lui, Drumul spre damnare şi
Intestinele viilor. O dată mi-a fost
prezentată o pictură semnată C.L., care
putea foarte bine să îi aparţină.
Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pictează
numai pe oase de om.
– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.
Sellini îl privi fix.
– Este, oare?... Unii susţin că e nemuritor.
Că cel care a murit pe roată în beciurile
Inchiziţiei nu era decât o construcţie.
Conrad se pricepea la aşa ceva.
– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o
privea cu atenţie şi eu la fel. În stomac
i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.
Contesa dădu din umeri.
– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar
operele sale sunt greu de găsit. Iar cele
peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că
sunt autentice.
– E totdeauna bine să fii sceptic când e
vorba de astfel de lucruri, acceptă
prietenul meu. Marinarii din porturile
Sumerului vând sirene împăiate, garantând
satisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate
de ducat bucata. Se pare că sunt de fapt
busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos
fir cu fir şi cusute cu grijă de o coadă de
peşte mai mare. O verişoară de-a mea –
altminteri fată de treabă – susţine că în
pădurile de pe domeniile ei trăieşte o
manticoră. Se jură oricând că i-a văzut de
mai multe ori blana portocalie şi chipul
zbârcit şi răutăcios, pe când se furişa în
sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar
un antidot verde pentru veninul ei, de la un
soi de vraci care trăia într-o grotă. În
cele din urmă sticla cu antidot s-a dovedit
a fi doar apă colorată, iar vraciul un
mincinos. Nu ştiu nimic despre manticoră,
dar ea spune că încă se mai află acolo şi că
în nopţile geroase de iarnă vine şi îi
zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni
mincinoase ca să o lase să intre.
Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi
capul aprobator.
– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte
bine toate lucrurile acestea. Tocmai de
aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă
să sper că mă pricep suficient la ştiinţele
nopţii pentru a diferenţia originalul de
fals, chiar dacă este făcut de un maestru.
Eu însămi am dat în vileag mai multe
înşelătorii, inclusiv pe şarlatanul acela de
Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă
şi o vomita la şedinţe însoţită de
ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând
groaznic audienţa credulă.
Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe
ea. Dar felul în care povestea era total
diferit de cel în care relata Von Walter,
ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul vorbea
din afară, ca un om care văzuse multe şi era
prudent şi îngrijorat. Giulianna Sellini
părea însă că are informaţii dinăuntru, ca
şi cum ar fi fost implicată, până la un
punct, în toate acestea. Dintrodată,
zvonurile despre ea nu îmi mai păreau atât
de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri,
adânci, ochi de otrăvitor sau de necromant,
şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi
m-am speriat.
Tânăra femeie păru să observe şi surâse
maliţios.
– Mă suspectezi, cavalere?...
– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri
de-astea, interveni Vincennes repede. Şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii pe
domeniile lui, pictând şi visând la fecioare
neprihănite. E mai sensibil.
Îl descrisese întocmai pe Armand de
Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de
râs cristalin, dându-şi capul pe spate şi
scuturându-şi înveselită părul bogat.
– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul
tău cu o pensulă în mână. Însă – şi aici
râsul ei se transformă într-un chicotit, în
vreme ce în ochi îi sclipeau stele – sunt
convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un
pistol.
Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de
multe ştie. Dacă Chalais ar fi fost de faţă,
şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele
meu. Dar ea continuă să chicotească,
privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că
era o coincidenţă. Nu avea cum să ştie nimic.
– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru
a-i abate atenţia, dar trebuie să
recunoaşteţi că spuneţi lucruri interesante.
– Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu
mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi nici
ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid.
Deşi pot să-mi imaginez prea bine.
Vincennes trecu cu eleganţă peste
întrebările sugerate.
– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce
scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, dacă
nu vă este cu supărare.
– Au apărut?... întrebă Sellini, dintrodată
interesată.
– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea
lui Thaddeus Beaummont, spuse prietenul meu
ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea
spune că au apărut.
Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se
gândea.
– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui
Lorenz, spuse într-un târziu. Semnificaţiile
pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care
se închină la Împăratul Muştelor îşi fac un
astfel de semn pe frunte sau piept ori la
încheietura mâinii, cu fierul roşu. De
obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care
practică magia aşa-zis benefică, pretind că
un astfel de desen şi incantaţiile potrivite
pot să te apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să
vă spună că nu există magie benefică. Cel
care cheamă un demon să îl apere de altul o
să ardă în Iad.
– Biserica a avut totdeauna o lipsă de
înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţine
Vincennes.
Ochii albaştri îl fulgerară.
– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu
întreb de unde îmi vine ajutorul atunci când
sunt ajutată.
– Poate ar trebui să întrebaţi, zise
prietenul meu.
– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse
ea, şi în cameră era rece şi frig, de parcă
diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.
Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte
neplăcută, pe care până la urmă o sparse,
evident, Vincennes.
– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi
vorbit despre însemne arse sau desenate. Dar
aici a fost un fel de viziune. Preotul nu
are nimic pe frunte, vă asigur.
– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice
caz. Giulianna Sellini se ridică de la masă
şi se îndreptă spre fereastră. Se însera.
Semnul ne arată cu certitudine că cel care
îl poartă a fost atins, într-un fel sau
altul, de rău. Cel care a văzut semnul poate
să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare
cu cea însemnată. Părerea mea e că boala a
făcut-o pe fată să poată vedea şi alte
fiinţe care au fost supuse aceleiaşi
influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce
v-a zis Von Walter despre steaua cu cinci
colţuri?...
– Ne-a spus să ne ferim de cel care o
poartă, am răspuns.
– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete
în lumina lumânării, eu i-aş asculta sfatul.
Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.
(Va urma)
Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2%80%9Cintelegerea-raului-si-a-formelor-sale%E2%80%9D/
http://oliviucraznic.wordpress.com/
http://fansf.wordpress.com/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul
