Armata pentru mine a fost una dintre cele
mai grele etape ale vieţii. În prima zi când
am ajuns la cazarmă am fost duşi la tuns şi
daţi cu un praf al cărui rost nu-l ştiam.
Când mă tundea frizerul m-a cuprins " o
tristeţe iremediabilă " - vorba lui
Topărceanu - care mă însoţit aproape tot
timpul, tuns la zero mă simţeam foarte,
foarte supărat, ca un deţinut. În primele
zile eram mai mult pe la sanitari pentru o
deviaţie de sept care trebuia cauterizată.
În perioadă (în primele luni de armată)
făceam o instrucţie epuizantă iar pentru
mine era ceva mai mult parcă eram
predestinat să fiu batjocora " căprarului
comandant " in Şorogari pe variantă (loc de
instrucţie) unde curgea Calcaina, o apă
murdară de sudoarea instrucţiilor fără rost
şi care năvălea lin de parcă ar fi stat pe
loc.
Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ţi
îngheţau oasele iar un căprar cu nume de
erou de roman mă "simpatiza". Când eram pe
câmpul de instrucţie mă lua separat şi
bătându-se cu palma aproape tot timpul peste
picior lângă fesă îmi zicea "pas aici" si mă
alerga la un copac izolat căruia îi spunea
"copacul lui Crăciun" batjocorindu-mă în aşa
hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De
atâta batjocoră începusem să-mi zgârii un
oscior proeminent din nas ca să-i arăt că-mi
curge sânge şi să nu mă mai oropsească atâta
să pot să stau deoparte să mi se oprească şi
să mă lase-n pace. Pentru mine instrucţia
era foarte, foarte grea. Tot în această
perioadă am fost dat afară de la UTC pe
motiv că mi-am pierdut carnetul, ce m-au mai
criticat făcându-mă de ocară în faţa tuturor
iar eu pluteam în ruşine şi-n frica de ce
oare o să mi se mai întâmple (erau foarte
versaţi în astfel de taine). Uite aşa am
ajuns să fac armată fără să fiu al
partidului, scriam pe o poză pe care am
trimis-o din armata "multe salutări dintr-un
lăcaş al exigenţei determinat de reguli =
care nu mă vor schimba destul de mult = "
-ca în poză să arăt de parcă am înghiţit o
mătură-
Tot în această perioadă am fost duşi să
facem trageri într-un poligon din altă
localitate, din târgul ieşilor am trecut în
Botoşani şi ca să ajungem la poligon din
Hârlău până la Copălău trebuia să trecem
prin comuna Flamanzi, oraş acuma, pe care l-
am străbătut cu autobuzul foarte greu
crezând că nu se mai termină, atâta de mare
şi de lung era de te cuprindea o stare ca
atunci când te grăbeşti la o întâlnire şi
autobuzul mergea de parcă sta pe loc.
Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a
păţit Didina pe ogor în romanul Răscoala
scris de marele romancier Liviu Rebreanu.
Ajuns la poligon nu am fost lăsat să trag nu
ştiu din ce vari motive, ce prostie să faci
sute de km şi să nu te lase să tragi, apoi
ajung să stau trântit lângă un gard de
oboseală şi nesomn iar afară era un frig de-
ţi clănţăneau dinţii, numai o minune a făcut
să nu mă imbolnăvesc…
Fiind la şcoala de gradaţi am avut parte de
o instrucţie căprărească - iar eu am avut
parte de o pregătire în plus- şcoală pe care
nu am reuşit să o termin pentru că am fost
trimis la lotul sportiv al grănicerilor
deoarece eram legitimat la o echipă de
fotbal juniori din divizia C, echipa de
fotbal la care nu am stat prea mult pentru
că eram moale.
La lotul sportiv am ajuns să joc volei cu
toate că legitimaţia era la fotbal iar
voleiul era sportul pe care-l făcusem doar
în liceu. Nu zic eu la nimeni nimic şi rămân
la lot, nici nu ştiam măcar pe ce lume sunt.
Fiind la lot aveam ordin să ne deplasăm la
Rădăuţi în cantonament pentru ca să ne pună
să alergăm pe hipodrom cu bocancii într-o
zăpadă de o jumătate de metru. Într-o zi ce
păţesc, vreau să mă duc să iau nişte lapte
de la magazinul din apropiere, nu ştiu cine
m-a prostit, când să ies mă ia cel de la
poarta ducându-mă la comandant spunând că
vreau să fug din unitate, ce minciună şi ce
nedreptate iar comandantul mă scoate în fata
sportivilor arătându-mă cu degetul ca să mă
dea exemplu trimiţându-mă la arest. În faţa
tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un
plâns din tot sufletul pentru că eram
neîndreptăţit, câtă ruşine am îndurat de nu
pot exprimă-n cuvinte. La arest n-am ajuns
că m-am prefăcut că mă doare gâtul, că am
amigdalele mărite şi că sunt răcit. Reuşesc
să scap da ruşinea a rămas iar după această
nedreptate nu am mai ieşit nicăieri. După
pregătirea de la Rădăuţi Bucovina ne-am
întors iar la Iaşi…de la Bucureşti...
Dar am scăpat şi de data asta. Ajung la
Şighet şi nu mi-a mai pomenit nimeni nimic
parcă cel care răspundea de noi uitase că nu
mă lăsase decât cu o jumătate de gură la
Baia-Mare să joc volei cu echipa oraşului.
Nu ştiu cum se face că un zvon spunea că
sunt băiatul primarului, era doar o
asemănare de nume, şi aşa am scăpat ca să nu
fiu pedepsit că m-am dus să joc cu echipa
care m-a rugat neavând jucători. Ştiu asta
pentru ca mai târziu cel care răspundea de
lot la cererea făcută să rămân la Sighet să
fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu
i-am spus că sunt băiatul primarului - tac
eu şi nu zic la nimeni nimic că poate mă
lasă mai aproape de casă -da ce să vezi, nu
numai că nu m-a lăsat dar ma trimis unde a
înţărcat mutul iapa, prin Moldova într-un
cătun uitat de toţi şi de toate, departe de
lume şi de viaţă.
La punctul de grăniceri unde am fost trimis
comandant era unul care a fost, cred eu
acuma, mutat disciplinar. Era de al meu.
Ajung să mă împrietenesc cu el şi o ţineam
tot într-un chef, mergeam cu şareta prin
satele învecinate pe la nunţi şi întreceri
de volei, chefuiam de toţi întrebau că cine
suntem. Eu eram vizitiul şi galopam cu calul
cântând de ziceam că pentru noi îi sfârşitul
lumii, dar îi dădeam zahar cubic şi mă mai
împăcam cu el. Ce să vă zic, mă înţelegeam
foarte bine cu comandantul punctului şi cred
că acesta a fost motivul că mă pune la
magazia de alimente. Aici sunt cuminte şi nu
fac nici o boacănă, mai călăream eu calul
dar nu-mi plăcea decât când galopam la vale…
